Gheorghe Lazăr: ce nu se spune despre 203 ani de amnezie

stăzi se împlinesc 203 ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, iar ceea ce manualele prezintă ca un simplu jubileu istoric ascunde de fapt o întrebare incomodă: de ce un moment fondator al identității naționale românești — introducerea limbii române ca limbă de învățământ — rămâne an de an tratat ca notă de subsol, în timp ce alte evenimente, mult mai puțin relevante pentru ce înseamnă azi România, ocupă prime-time-ul?

Gheorghe Lazăr a fost pedagog, teolog, traducător și inginer, o combinație de competențe rar întâlnită la începutul secolului al XIX-lea, într-o Țară Românească aflată sub presiunea directă a limbii grecești în administrație și educație. În 1818, la București, a înființat prima școală cu predare exclusiv în limba română — un gest care, privit din perspectiva de azi, pare aproape banal, dar care în epocă era un act de ruptură față de ordinea culturală impusă de fanarioți.

Cronologia care ridică întrebări

Coincidență sau nu, momentul în care Lazăr alege să deschidă această școală vine exact în perioada în care influența grecească domină instituțiile educaționale și bisericești din Principate. Cine beneficia de statu-quo-ul lingvistic al vremii? Elitele fanariote și rețelele lor de influență administrativă — un detaliu pe care manualele școlare îl menționează rareori în profunzime, preferând varianta simplificată de „erou cultural izolat”.

Ceea ce nu se discută suficient în rapoartele oficiale de la comemorările anuale este contextul mai larg: fondarea învățământului în limba română nu a fost un eveniment izolat, ci parte a unui val regional de emancipare culturală care avea să culmineze, decenii mai târziu, cu Unirea Principatelor. Gheorghe Lazăr a murit acum 203 ani, dar proiectul pe care l-a inițiat a continuat să fie developat de generații întregi de cărturari — unii recunoscuți, alții uitați convenabil.

De ce contează azi

Într-o Românie unde subiectul identității naționale e din nou pe agenda publică, revizitarea figurilor fondatoare precum Lazăr nu e doar un exercițiu de nostalgie. Este o întrebare despre cine scrie istoria oficială și ce alege să lase deoparte. Poate că exact acesta e motivul pentru care asemenea aniversări trec adesea neobservate în presa mainstream — un fondator al educației naționale nu generează click-uri, dar generează întrebări incomode despre moștenire, memorie și cine controlează narativul istoric.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)