Zero universități românești în Top 1000: cine pierde de fapt?

entru al patrulea an consecutiv, România nu are nicio universitate în clasamentul Shanghai Ranking – iar ceea ce se prezintă drept o simplă statistică academică ascunde de fapt o întrebare mult mai incomodă: ce s-a întâmplat cu investiția în cercetare și educație într-o țară membră UE și NATO, în timp ce vecinii ei urcă an de an în același top?

Clasamentul Academic Ranking of World Universities (ARWU) 2026, publicat recent, confirmă o realitate greu de digerat pentru discursul oficial despre „progresul” educației românești: nicio instituție de învățământ superior din România nu apare printre primele 1.000 de universități ale lumii. Nu e un accident izolat – e al patrulea an la rând, fapt semnalat și de EduPedu.

Coincidență regională sau nu?

Ce nu se menționează suficient de apăsat în discuția publică e contrastul flagrant cu țările din jur. Bulgaria are Universitatea din Sofia „St. Kliment Ohridski”, plasată pe pozițiile 901-1000. Ungaria are patru universități în top, dintre care Eötvös Loránd și Szeged ocupă locurile 501-600. Polonia are șapte universități în clasament, Universitatea din Varșovia fiind cea mai bine cotată, pe locurile 401-500.

Estonia și Lituania – două state baltice cu populații de câteva ori mai mici decât România – arată o traiectorie ascendentă clară: Universitatea Tartu (Estonia) e pe locurile 501-600, în creștere constantă în ultimii trei ani, iar Universitatea din Vilnius a urcat de pe locurile 701-800 (2022) pe 401-500 acum. Cine beneficiază de fapt de acest decalaj de finanțare și reformă instituțională dintre România și restul regiunii foste comuniste? Întrebarea rămâne deschisă.

Topul mondial: SUA și un Israel supradimensionat

La nivel global, dominația americană rămâne zdrobitoare. Harvard e pe primul loc, urmată de Stanford și MIT. Cambridge ocupă poziția a patra, iar University of California, Berkeley completează primele cinci. Princeton a urcat pe locul șase, depășind Oxford (locul șapte), în timp ce Columbia, Universitatea din Chicago și Caltech închid primele zece.

Statele Unite dețin opt din primele zece poziții mondiale și 14 din primele 20 – o concentrare de putere academică (și, implicit, de influență în cercetare, brevete, tehnologie militară și civilă) care ridică inevitabil întrebarea despre cine controlează, de fapt, agenda științifică globală. Israelul are două universități în Top 100, o performanță notabilă pentru dimensiunea țării, care merită observată în contextul mai larg al investițiilor sale masive în cercetare și tehnologie militară.

Regatul Unit păstrează două universități în top 10 – Cambridge și Oxford – și trei în top 20, University College London fiind pe locul 17. Europa continentală e condusă de Universitatea Paris-Saclay (locul 13) și ETH Zurich (locul 19). Cea mai bine clasată universitate germană este Universitatea Tehnică din München, pe locul 45. Universitatea din Copenhaga conduce clasamentul danez (locul 34), iar Institutul Karolinska a urcat nouă poziții, ajungând pe locul 41, devenind cea mai bine clasată instituție suedeză.

Topul primelor 100 de universități din lume include instituții din 18 țări și regiuni. SUA au 37 de universități în acest top, China continentală 16, iar Regatul Unit opt – o cronologie a puterii academice care se suprapune, nu întâmplător, peste harta puterii economice și geopolitice mondiale.

Cum se calculează, de fapt, acest clasament

ARWU folosește șase indicatori obiectivi, care merită cunoscuți pentru a înțelege ce anume lipsește sistemului universitar românesc:

• Absolvenți și cadre didactice câștigătoare de Premiul Nobel și Medalia Fields (10% și 20%)
• Numărul de cercetători cu citări ridicate, conform Clarivate (20%)
• Articole publicate în „Nature” și „Science” (20%)
• Articole indexate în principalele baze de citare din științele exacte și sociale (20%)
• Performanța academică per capita a instituției (10%)

Pe scurt: premii, publicații în reviste de vârf și citări – exact zonele în care finanțarea cronică insuficientă a cercetării românești își spune cuvântul de ani de zile. Cronologia absenței României din acest top – patru ani consecutivi – ridică o întrebare simplă, dar rareori pusă cu voce tare în dezbaterile publice de la noi: e vorba de o problemă structurală ignorată deliberat, sau doar de o consecință firească a unor priorități bugetare care nu au inclus niciodată, cu adevărat, educația superioară?

Sursă: Solid News (solidnews.ro)