Tranziția verde: cine oprește liniștit motoarele ei acum

Ceea ce guvernele occidentale au promovat ani de zile drept „inevitabil” — trecerea rapidă la energie regenerabilă — pare acum abandonat tacit, exact în momentul în care războiul din Orientul Mijlociu a arătat cât de fragilă rămâne dependența globală de combustibilii fosili. Coincidență de calendar sau recunoaștere forțată a unei realități pe care nimeni nu voia să o rostească public?

Războiul SUA–Israel împotriva Iranului a demonstrat, încă o dată, cât de vulnerabilă rămâne economia mondială la perturbările din lanțurile de aprovizionare cu petrol. Orice sincopă în Strâmtoarea Hormuz se transmite instant în prețurile combustibililor, în inflație și în costurile energetice de pe toate continentele. Nu e o noutate pentru cine urmărește geopolitica energiei — dar e o confirmare incomodă pentru cei care insistau că regenerabilele ar fi rezolvat deja problema.

De la retorica decarbonizării la revenirea petrolului

Timp de ani, guvernele occidentale au împins agresiv decarbonizarea și abandonarea petrolului și gazelor. Războiul și disrupțiile din aprovizionare au scos la iveală cât de dificilă e, de fapt, această tranziție. Țările se întorc din nou spre producători stabili, capabili să garanteze livrări constante de combustibili fosili. Petrolul a redevenit o marfă prețioasă, iar producătorii profită vizibil — ceea ce ridică întrebarea firească: cine a câștigat, de fapt, din criza care a speriat toată lumea?

anada este un exemplu elocvent. Creșterea prețurilor globale la petrol, extinderea infrastructurii de export precum conducta Trans Mountain și îmbunătățirea relațiilor dintre Ottawa și Alberta pe teme de taxare a carbonului și politică energetică alimentează o încredere reînnoită a investitorilor în sectorul petrolier canadian. Vorbim despre venituri masive din resurse și fluxuri de numerar record în industrie.

Rezervele vaste ale Canadei și stabilitatea sa politică devin tot mai importante pe fondul tensiunilor geopolitice crescânde — Canada deține a treia cea mai mare rezervă dovedită de petrol din lume, după Venezuela și Arabia Saudită. Schimbările de politică au făcut țara și mai atractivă pentru investiții pe termen lung: marii producători returnează agresiv capital acționarilor prin dividende și răscumpărări de acțiuni, în timp ce diferența de preț dintre țițeiul canadian Western Canada Select și benchmark-ul american WTI s-a redus.

Companiile petroliere, care ani la rând au acuzat reglementările federale de sufocarea creșterii industriei, au salutat prudent recentul acord dintre Ottawa și Alberta. Potrivit Reuters, președintele ConocoPhillips Canada, Nick McKenna, a declarat că acordul îmbunătățește semnificativ profilul de risc pentru investițiile în petrol și gaze în Canada.

Un fenomen global, nu izolat

Schimbarea nu se oprește la granița canadiană. Companiile petroliere americane își accelerează producția pe măsură ce prețurile în creștere reactivează îngrijorările privind securitatea energetică. Firme precum Diamondback Energy și Continental Resources își extind operațiunile de foraj.

Veteranul industriei, Harold Hamm, proprietarul Continental Resources, a declarat pentru Financial Times că plănuiește să crească cheltuielile de capital cu aproximativ 300 de milioane de dolari, ajungând la 2,8 miliarde de dolari în 2026, tocmai din cauza prețurilor mai mari la petrol. „Nu ne așteptăm ca prețurile să revină la nivelul dinainte de războiul din Iran”, a spus Hamm — o afirmație care, cronologic, marchează o întoarcere dramatică de poziție: la începutul anului, Continental plănuia să oprească noile foraje din Dakota de Nord, când prețul petrolului scăzuse sub 60 de dolari pe baril. Acum, decizia e reconsiderată.

Potrivit consultanței energetice Enverus, producătorii americani de șist listați la bursă și-au majorat estimările de cheltuieli de capital cu aproape 500 de milioane de dolari în rapoartele pentru primul trimestru, comparativ cu proiecțiile de acum doar trei luni. Producția americană scăzuse la 13,53 milioane de barili pe zi în primul trimestru, potrivit Administrației pentru Informații Energetice a SUA — dar prețurile în creștere ar putea împinge producția la un nivel record de 14,21 milioane de barili pe zi până la finalul anului viitor.

Norvegia — modelul „verde” care redeschide gazul

Poate cel mai semnificativ semnal vine din Norvegia, unul dintre cei mai vocali susținători mondiali ai politicilor climatice agresive. Oslo plănuiește să redeschidă trei zăcăminte de gaz din Marea Nordului — Albuskjell, Vest Ekofisk și Tommeliten Gamma — până în 2028, la aproape trei decenii de la închiderea lor. „Vom dezvolta, nu vom demonta, activitatea de pe platforma noastră continentală”, a declarat recent ministrul norvegian al Energiei, Terje Aasland — o formulare care, pentru cei familiarizați cu retorica verde a ultimilor ani, sună aproape ca o dezmințire tăcută a propriilor promisiuni climatice.

Compania de stat Equinor plănuiește să investească 6 miliarde de dolari anual până în 2035, pentru a menține nivelurile de producție și a preveni declinul. Norvegia a extras 2,31 milioane de barili echivalent petrol pe zi în primul trimestru, cu aproape 9% mai mult decât în perioada similară a anului trecut.

Nu toată lumea aplaudă. Lars Haltbrekken, din partidul norvegian Socialist Left, a condamnat mișcarea, numind-o „greenwashing prin excelență” — o critică ce ridică o întrebare mai amplă: dacă până și liderii declarați ai tranziției verzi se întorc discret la combustibilii fosili, cât de reală a fost, de fapt, urgența climatică prezentată publicului timp de un deceniu?

Context extins: fenomenul se suprapune peste o perioadă în care Europa, inclusiv România, a resimțit direct șocurile prețurilor la energie și combustibili — de la eliminarea plafonării prețurilor la gaze și electricitate, până la o inflație care a plasat țara pe unul dintre primele locuri din UE la scumpirea carburanților. Nu e o coincidență că discuția despre „revenirea la fosile” capătă contur exact acum, când economiile mici și dependente energetic simt cel mai dureros orice ezitare geopolitică a marilor producători.

Criza din Iran a demonstrat, dincolo de orice discurs oficial, cât de profund rămâne lumea dependentă de combustibilii fosili. Guvernele se întorc, discret dar consecvent, spre producătorii de încredere — iar întrebarea rămasă deschisă e cine va plăti, în final, costul acestei reveniri tăcute la vechile certitudini energetice.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)