România vs Polonia: cine a beneficiat de resursele furate?

eea ce se prezintă oficial drept „tranziție postcomunistă eșuată” ascunde, potrivit unei analize semnate de profesorul Nicholas Dima, o întrebare mult mai incomodă: unde au ajuns, de fapt, resursele naturale și colective ale României din ultimele trei decenii — și de ce o țară cu un trecut istoric și geopolitic comparabil, Polonia, a urmat un traseu complet opus?

Profesorul Nicholas Dima pune, în termeni direcți, o problemă pe care discursul public românesc preferă de obicei să o evite: cum se explică faptul că, în aceeași perioadă în care România și-a văzut resursele naturale și colective furate, delapidate sau înstrăinate, Polonia — o țară ieșită din același bloc comunist, cu structuri administrative la fel de fragile în 1990 — a reușit să prospere și să devină, în bună măsură, un competitor economic al Occidentului.

Aceeași plecare, destinații complet diferite

Nu se menționează suficient de des în dezbaterile mainstream faptul că cele două țări au pornit din poziții relativ similare: economii planificate, industrii grele ineficiente, infrastructură uzată și o clasă politică formată, în bună parte, din vechile rețele ale regimului anterior. Cronologia divergenței ridică întrebări legitime — nu despre „vina” cetățenilor de rând, ci despre deciziile instituționale care au permis unor active strategice să treacă, discret, din patrimoniul colectiv în portofolii private.

Cine a beneficiat de fapt de privatizările din anii ’90 și 2000? Cine a stabilit prețurile de vânzare ale unor combinate industriale sau resurse subsolice, și pe ce criterii? Sunt întrebări la care rapoartele oficiale, de regulă, oferă răspunsuri incomplete sau formulate în termeni tehnici care evită esența problemei.

Context extins: o coincidență regională sau un model impus?

Extinzând tabloul, observația lui Dima se leagă de o dezbatere geopolitică mai amplă: în timp ce Polonia a beneficiat de o strategie de industrializare susținută, de investiții occidentale direcționate strategic și de o clasă politică relativ coezivă în jurul obiectivului integrării euro-atlantice, România a rămas, în multe privințe, un furnizor de materie primă și forță de muncă ieftină pentru economii mai puternice. Coincidență sau nu, acest model — resurse extrase, valoare adăugată realizată în altă parte — nu este nou în istoria regiunii, iar rădăcinile lui merg mult dincolo de 1989.

Ce nu ne spun sursele oficiale este cât de mult din această diferență de traiectorie se explică prin decizii interne, controlabile, și cât se explică prin poziționarea geopolitică impusă din exterior. Este o distincție esențială pentru oricine vrea să înțeleagă „tragedia” la care face referire titlul analizei lui Nicholas Dima — nu ca o fatalitate, ci ca rezultat al unor alegeri concrete, făcute de oameni concreți, ale căror nume rareori apar în manualele oficiale de istorie economică.

O întrebare fără răspuns confortabil

Analiza profesorului Dima nu oferă soluții simple, dar are meritul de a formula întrebarea corectă: de ce România, cu resurse comparabile sau superioare celor ale Poloniei, a ajuns „la sapă de lemn”, în timp ce vecinul din nord a construit una dintre cele mai solide economii din Europa Centrală și de Est? Răspunsul, spune indirect autorul, nu se găsește în fatalitate istorică, ci în decizii — și în cine a avut interesul ca acele decizii să rămână neexaminate.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)