McKay strigă „vom muri toți” din avionul spre Irlanda

egizorul care ne spune de ani buni că omenirea are „ani, nu secole” până la colaps climatic refuză, în același timp, să răspundă la o întrebare simplă: de ce ține o a doua reședință pe alt continent, la un zbor dus-întors de aproximativ 16.000 de kilometri? Cine beneficiază de faptul că discuția despre stilul de viață al elitei „trezite” climatic e mereu redirecționată spre paiele de plastic ale omului obișnuit?

Adam McKay, regizorul filmelor „Anchorman” și „Don’t Look Up”, membru al organizației socialiste DSA (Democratic Socialists of America) și una dintre cele mai vocale figuri ale catastrofismului climatic din Hollywood, a publicat recent un eseu în revista Current Affairs, intitulat „The Gargantuan Lie That is Collapsing The World’s Climate”. Teza centrală: ideea că mai avem timp să reacționăm la schimbările climatice „ne împinge spre colaps social total”. Potrivit lui McKay, civilizația așa cum o știm s-ar putea prăbuși „în ani, nu în secole”, iar miliarde de oameni ar putea muri.

Cronologia care ridică semne de întrebare

Ceea ce nu se menționează explicit în eseul său este contextul dezvăluit acum patru ani, când presa americană a fost prima care a conectat public discursul apocaliptic al lui McKay cu un profil elogios apărut în Architectural Digest, despre reședința sa „liniștită și relaxantă” de pe 12 acri de teren, în Irlanda. De atunci, regizorul a evitat sistematic întrebările despre motivul pentru care nu renunță la acest domeniu — și la zborurile transatlantice care îl alimentează — în timp ce cere lumii întregi să „oprească pur și simplu petrolul”.

Coincidență sau nu, exact în perioada în care aceste întrebări au continuat să circule, McKay a ales să-și canalizeze frustrarea nu spre publicul care îi pune întrebări incomode, ci spre „clasa conducătoare, presa mainstream și corporațiile” care ar fixa ținte îndepărtate, gen „Net Zero până în 2050”. Un adversar convenabil, care exclude orice discuție despre propriul bilanț de carbon.

Cine face sacrificiile, de fapt?

În eseul său, McKay scrie negru pe alb: „Dacă instituțiile noastre, presa și oficialii aleși continuă să alimenteze marea minciună concepută de companiile petroliere — că colapsul climatic e ceva de care trebuie să se îngrijoreze doar «strănepoții noștri» — civilizația umană așa cum o cunoaștem se va prăbuși și miliarde de oameni ar putea muri. Și nu vorbim despre un viitor îndepărtat. Vorbim despre colaps în ani, nu în secole. Serios.”

Aici trebuie spus, în beneficiul acurateței: cronologia catastrofelor anunțate nu e chiar nouă. Au trecut deja 20 de ani de la celebra numărătoare inversă de 10 ani a lui Al Gore către un „punct critic” ireversibil pentru soarta planetei. Au trecut șapte ani de la numărătoarea inversă de 12 ani anunțată de Alexandria Ocasio-Cortez pentru „sfârșitul lumii”. De fiecare dată când termenul-limită pentru acțiune urgentă este împins mai departe, criza climatică pare tot mai mult un instrument retoric decât o predicție fermă — iar McKay, se pare, urmează exact același tipar.

Ce nu ne spun apărătorii unor astfel de discursuri este cum se împacă urgența „de ani, nu secole” cu decizia personală de a păstra o proprietate secundară pe un alt continent, accesibilă doar prin zboruri intercontinentale consumatoare de combustibil fosil. În eseul său, McKay reformulează critica adusă lui drept o discuție despre „paie de plastic” și „amprentă de carbon individuală” — deturnând atenția de la propriul bilanț și direcționând-o spre „corporațiile multinaționale gigantice”. Nimeni nu spune, desigur, câte tone de carbon presupun, în realitate, călătoriile sale regulate spre Irlanda — o cifră care, potrivit estimărilor citate în presa americană, s-ar aproxima de amprenta anuală de carbon a unui american obișnuit, doar din două călătorii pe an.

Un episod care spune multe

Nu este prima dată când inconsecvența dintre discursul public și stilul de viață privat al lui McKay a fost expusă. Într-un episod devenit celebru, regizorul a fost surprins de o reporteră Vanity Fair conducând un Bentley de lux, în timp ce purta un tricou DSA — organizația socialistă care militează, teoretic, împotriva excesului de consum al claselor avute. Confrontat cu contradicția, McKay ar fi reacționat vehement: „Doar pentru că am principii nu pot să conduc o mașină frumoasă?!” Ani mai târziu, după ce incidentul a devenit public, regizorul a susținut că deține doar vehicule electrice și că „evită să conducă cât mai mult posibil”.

Ce nu se explică nicăieri, în toate aceste declarații succesive, este de ce un om care cere lumii să se pregătească pentru colaps social iminent — cu planuri de evacuare și stocuri de alimente, ca un „prepper” apocaliptic — nu consideră necesar să renunțe la o reședință secundară accesibilă exclusiv printr-un zbor transatlantic de mii de kilometri. Dacă amenințarea e reală și imediată, cum susține chiar el, ar mai avea sens un asemenea lux personal?

Rămâne o întrebare deschisă dacă McKay este pur și simplu inconsecvent — nu ar fi primul activist de stânga din istorie care nu-și pune în practică propriile principii — sau dacă discursul catastrofist joacă, de fapt, un rol funcțional: acela de a direcționa vina publică spre corporații și guverne, în timp ce stilul de viață personal rămâne, convenabil, în afara discuției. Până când regizorul nu anunță că a renunțat la proprietatea din Irlanda și a donat sumele obținute, contradicția rămâne exact acolo unde a fost lăsată de patru ani încoace: sub semnul întrebării.

Sursă: Breitbart News (breitbart.com)