Hormuz: cum a devenit „victoria” lui Trump o retragere mascată

eea ce Casa Albă prezintă drept o strategie de „presiune calculată” asupra Iranului ascunde, de fapt, un adevăr mult mai puțin confortabil: Washingtonul nu mai are opțiuni, iar Teheranul o știe foarte bine. Declarația lui Donald Trump conform căreia administrația sa „o ține la un nivel scăzut” (low keying it) în Golful Persic nu este un semn de calm strategic, ci mai degrabă recunoașterea implicită a unui blocaj din care nu se vede o ieșire onorabilă.

Garda Revoluționară iraniană (IRGC) nu dă înapoi. Reprezentanții militari de la Teheran repetă, ca un mesaj repetat obsesiv la microfon, că Strâmtoarea Hormuz va fi redeschisă traficului internațional doar după ce Statele Unite acceptă „toate condițiile” impuse de Iran. Purtătorul de cuvânt al armatei iraniene, Amir Akraminia, a declarat sâmbătă că noile protocoale din strâmtoare sunt „ireversibile” și nu vor fi zădărnicite de americani. „Statele Unite nu au de ales decât să accepte situația actuală; altfel, vor suporta costuri mult mai mari decât cele din trecut”, a spus el — o frază repetată de altfel de două ori în aceeași declarație, ca pentru a nu lăsa loc de interpretare.

Cronologia care ridică semne de întrebare

Un raport recent al publicației The Wall Street Journal confirmă ceea ce criticii non-intervenționiști avertizau încă de la începutul conflictului, în urmă cu aproape șase luni: că SUA se vor trezi într-un impas fără soluții elegante. Potrivit WSJ, Trump pregătea de săptămâni terenul pentru a declara „victorie” în cazul în care Iranul ar redeschide complet Strâmtoarea Hormuz, sugerând în privat consilierilor săi apropiați că este dispus să renunțe la ideea unui acord nuclear formal.

Acest obiectiv, deja redus la minimum, a devenit și mai dificil de atins sâmbătă, când Iranul a cerut cel mai mare preț de până acum pentru a permite fluxul liber de trafic prin strâmtoare: miliarde de dolari plătiți de SUA, retragerea trupelor americane din regiune și încetarea blocadei navale americane. Cine beneficiază de o asemenea escaladare a cerințelor? Cu siguranță nu contribuabilul american, care rămâne cu factura — indiferent cum se termină negocierea.

Coincidență sau nu, tocmai când presiunea internă asupra lui Trump crește, apar aceste declarații minimalizatoare. Într-un interviu acordat publicației Axios, președintele american a afirmat: „Doar semi-negociem cu ei. Îi urmărim pe iranieni cu inflația lor enormă și cu faptul că nu au bani.” Trump a subliniat că economia Iranului „este într-o stare foarte proastă” și că regimul nu mai are resurse să-și plătească trupele, blocada navală americană adâncind criza economică a Teheranului. În același timp, a menționat că prețul petrolului, ajuns la puțin peste 75 de dolari pe baril, ar reduce presiunea resimțită de consumatorii americani.

Ce nu se menționează în rapoartele oficiale

Ironia acestei repoziționări este că ea reprezintă, de fapt, o simplă revenire la argumentele folosite de administrație în primele săptămâni ale războiului — atunci când oficialii promiteau constant un conflict „rapid” și „limitat”. Speranța Washingtonului era ca economia iraniană să se prăbușească din interior, ca populația să se revolte, iar regimul ayatollahilor să fie răsturnat. Această premisă s-a dovedit, de fiecare dată, o iluzie.

În realitate, ceea ce se vede pe teren este o retragere tactică a bazelor americane din zonele de linie întâi din Golf, iar oficialii, inclusiv Trump însuși, se retrag constant de la obiectivele, țintele și liniile roșii anunțate inițial. Un comentator citat pe rețelele sociale a remarcat că lista de cerințe iraniene s-a transformat, discret, din condiție pentru un acord nuclear în condiție pentru simpla redeschidere a strâmtorii — cu alte cuvinte, strâmtoarea nu se va redeschide, punct.

Chiar și publicații care au susținut inițial „Operațiunea Epic Fury” — precum The Wall Street Journal — și-au schimbat radical tonul. Potrivit celor de la WSJ, capacitatea Iranului de a bloca practic strâmtoarea prin atacuri sporadice cu rachete și drone s-a dovedit o pârghie puternică, perturbând traficul comercial și zguduind piețele globale de petrol. Trump a declarat de mai multe ori, în ultimele săptămâni, că strâmtoarea era deja complet deschisă — iar de fiecare dată aceste promisiuni s-au dovedit premature.

Mai grăitor decât orice: la mai puțin de trei luni de alegerile de mid-term și cu prețul benzinei încă mult mai mare decât înainte de începerea războiului, la finalul lunii februarie, Trump caută febril o formulă prin care să spună publicului american că războiul a fost câștigat — indiferent de realitatea de pe teren.

Cine plătește nota de plată finală?

Complicația majoră rămâne, ca de obicei, banul. Iranul cere miliarde de dolari sub formă de despăgubiri de război, plus un acord pentru dezghețarea activelor sale înghețate în întreaga lume. Trump a declarat că Casa Albă nu va permite niciun ban al contribuabililor să ajungă în Iran — însă un acord fără o formă de dezghețare a activelor, eventual condiționată, pare tot mai puțin plauzibil.

Contextul mai larg merită reținut: conflictul a început în februarie, cu un atac SUA-Israel asupra instalațiilor iraniene, a trecut printr-un armistițiu mediat de Pakistan care a expirat deja, și continuă să afecteze direct piețele energetice globale — inclusiv România, unde prețurile carburanților au crescut vizibil în ultimele luni. Ce nu ne spun sursele oficiale este simplu: acest „low keying it” nu e o strategie de forță, ci limbajul diplomatic al unei retrageri graduale, ambalată frumos pentru consumul electoral intern.

Ar fi fost, fără îndoială, un spectacol dacă o administrație Trump disperată ar fi forțată să ridice sancțiunile și să plătească o formă de compensație de război — exact scenariul pe care vocile non-intervenționiste l-au avertizat de la bun început. Dacă acele voci ar fi fost ascultate, trupele americane nu ar fi fost surprinse nepregătite direct în calea pericolului, iar sute de vieți civile iraniene, inclusiv eleve ucise în atacuri, ar fi putut fi cruțate.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)