România fără guvern, fără apărare, fără răspunsuri: coincidență?

n timp ce România se târăște fără un guvern funcțional, cu conducerea armatei trecută în rezervă și fără numiri la serviciile secrete, întrebarea pe care nimeni din establishment nu o pune devine tot mai stringentă: cine beneficiază de acest vid instituțional prelungit? Ceea ce oficial e prezentat ca o criză politică temporară ascunde, de fapt, o vulnerabilitate strategică fără precedent într-un context geopolitic exploziv.

Analistul Luminița Arhire punctează, cu ironia ascuțită care o caracterizează, absurditatea situației: “Venea o dronă pe Siret… sau, mă rog, pe unde avea ea chef să vină”. Referința nu e întâmplătoare — România se află în pragul unei paralizii instituționale complete: fără buget adoptat până recent, fără guvern stabil după criza din aprilie 2026, fără Avocat al Poporului, fără președinte cu legitimitate deplină (Nicușor Dan a preluat mandatul după anularea controversată a alegerilor din 2024), și — cel mai grav — fără o comandă militară operațională la capacitate maximă.

Cronologia ridică semne de întrebare. Conducerea armatei române a fost trecută în rezervă exact în momentul în care tensiunile din Marea Neagră se intensificau, iar conflictul Iran-SUA-Israel (martie-aprilie 2026) amplifica presiunea asupra flancului estic NATO. Coincidență? Sau o consecință previzibilă a haosului politic intern care servește, involuntar sau nu, interese externe?

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că această paraliză instituțională intervine în contextul în care România cheltuiește spre 2% din PIB pe apărare, găzduiește cea mai mare bază NATO din Europa (Kogălniceanu) și se află la graniță directă cu Ucraina — țară în război deschis cu Rusia de peste patru ani. Un stat fără guvern funcțional, fără șefi ai serviciilor secrete confirmați și fără o comandă militară solidă este, în termeni de securitate națională, o țintă moale.

“Fără niciun prieten, fără proiect de țară, fără speranță” — formularea lui Arhire sună dur, dar reflectă o realitate pe care clasa politică preferă să o ignore: încrederea publică în instituții e la minim istoric (guvernul sub 33%, parlamentul și mai jos), iar 79% dintre români cred că țara merge în direcția greșită. Când sistemul politic e blocat în lupte de putere interne, cine supraveghează efectiv frontiera? Cine coordonează răspunsul la amenințări hibride — drone, dezinformare, sabotaj cibernetic?

Întrebarea rămâne: cine beneficiază de fapt de acest vid? Și de ce nimeni din establishment nu pare în grabă să-l umple?