Secretomania de stat: ce ascunde tăcerea instituțiilor

eea ce oficialii prezintă drept „transparență instituțională” ascunde, de fapt, o practică sistematică de opacitate care a devenit normă de guvernare — „secretomania” nu mai e excepția, ci regula nescrisă a puterii. Din orice parte ai privi lucrurile, caracteristica cea mai pregnantă a guvernărilor din ultimii ani rămâne tocmai această obsesie pentru secret, pentru informația păstrată departe de ochii publicului.

A început în perioada așa-zisei pandemii — atunci când deciziile se luau în spatele ușilor închise, fără consultare publică, fără acces la date complete. S-a certificat rapid că „mergeeee!!!” și, coincidență sau nu, practica a devenit standard. Contractele clasificate, achizițiile fără licitație transparentă, rapoartele incomplete — toate au devenit parte din arsenalul normal al administrației.

Dar nu e nimic anormal aici, nu-i așa? Nemaiexistând presă independentă decât pe ici, pe colo, și nu neapărat prin părțile unde se iau deciziile importante, cine mai verifică? Cine mai pune întrebările incomode? Cronologia ridică semne de întrebare: odată ce presa investigativă a fost marginalizată, odată ce întrebările critice au fost etichetate drept „destabilizare”, secretomania a înflorit.

Ceea ce nu se menționează în declarațiile oficiale este faptul că această cultură a tăcerii servește interese foarte concrete. Fără transparență, fără presă care să investigheze, fără acces la documente, publicul rămâne în așteptare — așteptându-l pe Tomac, pe salvator, pe cineva care să spună adevărul. Între timp, deciziile se iau, banii publici se cheltuie, iar întrebările rămân fără răspuns.

Și totuși, întrebarea persistă: cine beneficiază de fapt de această opacitate instituțională? Cui îi convine ca informația să circule doar pe canale controlate, ca documentele să fie clasificate, ca jurnaliștii incomozi să fie ținuți la distanță? Răspunsul, ca de obicei, nu se găsește în comunicatele de presă oficiale.