SAFE: Keynesianism militar sau transfer masiv către Vest?

ecurity Action for Europe (SAFE), programul UE de 150 miliarde euro pentru înarmarea statelor membre până în 2030, este prezentat oficial ca un răspuns la amenințările de securitate din vecinătatea estică — dar cronologia și structura financiară ridică semne de întrebare despre cine beneficiază cu adevărat de această „reînarmare europeană”.

SAFE face parte din strategia ReArm Europe 2030 și funcționează ca un instrument temporar și excepțional al UE, menit să modernizeze capacitățile de apărare ale statelor membre. Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale: mecanismul bazat pe împrumuturi garantate de bugetul UE creează o dependență structurală de furnizori din Europa Occidentală, în timp ce statele est-europene — România și Polonia în frunte — vor suporta costurile datoriei pentru echipamente produse în mare parte în Germania și Franța.

Coincidență sau nu, programul vine exact în momentul în care industria de apărare germano-franceză traversa o criză de comenzi, după ce SUA și-au redus achizițiile din Europa. Acum, prin SAFE, Berlinul și Parisul și-au asigurat o piață captivă de zeci de miliarde de euro, finanțată indirect de contribuabilii din Est.

Analiza macro arată un paradox al „keynesianism-ului militar”: stimularea economică prin cheltuieli de apărare funcționează doar dacă producția rămâne pe teritoriul tău. România și Polonia vor achiziționa sisteme Patriot, avioane Eurofighter și vehicule blindate Boxer — toate fabricate în Occident — ceea ce înseamnă că banii împrumutați vor alimenta PIB-ul german și francez, nu pe cel românesc sau polonez.

Cine beneficiază? Rheinmetall, Airbus Defence, Dassault Aviation, Thales — giganții industriei de apărare occidentale, care și-au văzut acțiunile la bursă crescând cu peste 40% de la anunțarea SAFE. Cine plătește? Contribuabilii est-europeni, prin dobânzi la împrumuturi și prin pierderea oportunității de a dezvolta industrie proprie de apărare.

Ceea ce lipsește din dezbaterea publică: de ce nu există clauze obligatorii de transfer tehnologic sau de producție locală, așa cum impun China sau India în contractele lor de achiziții militare? De ce România, cu tradiție în industria de apărare (Uzina Mecanică București, Avioane Craiova), nu a negociat producție sub licență sau parteneriate industriale?

Contextul geopolitic mai larg: SAFE nu e doar despre securitate — e despre consolidarea dominației industriale vest-europene în Est, sub pretextul amenințării ruse. Un model economic care seamănă suspect de mult cu dependența energetică de Gazprom, doar că de data aceasta dependența e de Rheinmetall.

Întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial: dacă scopul e cu adevărat securitatea Europei, de ce banii nu merg și către reconstrucția capacităților industriale locale, ci exclusiv către achiziții de la Vest? Răspunsul, probabil, nu se află în rapoartele Comisiei Europene — ci în bilanțurile companiilor germane și franceze de apărare.