Raportul despre „dezinformare”
a Cotroceni s-a lansat oficial „Raportul național privind dezinformarea din rețelele sociale din România” — un document care, sub pretextul combaterii știrilor false, ridică o întrebare pe care nimeni din sală nu a pus-o cu voce tare: cine decide, în ultimă instanță, ce este adevăr și ce este dezinformare?
Nimeni nu contestă că dezinformarea există. E reală, e documentată, face rău. Dar există o diferență fundamentală — și periculoasă — între a combate informația falsă și a decide tu, de la birou, ce au voie cetățenii să citească, să creadă sau să pună la îndoială.
Contextul e cunoscut: alegerile prezidențiale din noiembrie 2024, anulate de CCR pe motiv de „interferență rusă” și „campanie TikTok coordonată”. Candidatul surpriză Călin Georgescu a câștigat turul întâi cu 22,95% din voturi, iar mașinăria instituțională a reacționat cu un zel pe care mulți l-au considerat disproporționat. Acum, la câteva luni distanță, apare un raport oficial care codifică narativul: dezinformarea e amenințare, soluția e control.
Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: în democrațiile funcționale, combaterea dezinformării se face prin transparență, educație media și verificare independentă — nu prin instituționalizarea unei „agenții a adevărului”. Istoria ne arată că, odată ce un stat decide ce e permis să gândești, linia dintre protecție și cenzură devine invizibilă.
Coincidență sau nu, raportul apare exact în momentul în care guvernul Bolojan e în criză, PSD a ieșit de la guvernare, iar AUR — partidul care a crescut pe valul nemulțumirii față de „sistemul corupt” — atinge 38% în sondaje. Controlul narativului devine, brusc, o prioritate strategică.
Cine beneficiază? Răspunsul clasic: cei care dețin deja puterea. Când îți arogi dreptul de a decide ce e fals și ce e adevărat, nu mai ai nevoie să convingi — îți ajunge să etichetezi. Orice critică devine „dezinformare”. Orice îndoială devine „subminare”.
Întrebarea rămâne deschisă: cine ne protejează de cei care ne protejează de dezinformare?