Legea ONG-urilor: ce ascunde bătălia pentru transparență

enatul României a adoptat un proiect de lege care obligă organizațiile neguvernamentale să declare public sursele de finanțare — o inițiativă AUR care a trecut cu sprijinul neașteptat al PNL, după ce premierul Ilie Bolojan a intervenit direct pentru a schimba votul senatorilor liberali. Ceea ce mass-media prezintă ca o simplă măsură de transparență ridică, în realitate, întrebări despre cronologia introducerii acestei legislații: de ce acum, la doar câteva săptămâni de la criza guvernamentală care a scos PSD din coaliție, și cine beneficiază de fapt de cartografierea fluxurilor financiare din societatea civilă?

Proiectul vizează obligarea tuturor ONG-urilor din România să facă publice sursele de finanțare, inclusiv donatorii străini — o măsură care, oficial, servește interesului public. În Comisia Juridică a Senatului, PNL a avizat favorabil inițiativa. Însă la votul final din plen, senatorii liberali au lipsit inițial, lăsând impresia unei dezertări tactice. Abia după intervenția personală a premierului Bolojan — care a forțat membrii PNL să revină și să voteze — legea a trecut de Senat.

Coincidență sau nu, această mișcare vine într-un moment în care guvernul Bolojan, rămas fără sprijinul PSD și susținut de o coaliție fragilă PNL-USR-UDMR, caută să-și consolideze legitimitatea prin reforme care sună bine în urechi: transparență, responsabilitate, combaterea influențelor externe. Dar ce nu se spune în comunicatele oficiale este că o astfel de legislație poate fi folosită și ca instrument de presiune asupra organizațiilor care deranjează — cele care monitorizează corupția, contestă politicile guvernamentale sau primesc finanțări din surse considerate „neconvenabile” de putere.

Contextul internațional adaugă un strat suplimentar de complexitate. În ultimii ani, state precum Ungaria, Polonia și Rusia au introdus legislații similare sub pretextul transparenței, dar care au fost folosite pentru a stigmatiza și marginaliza ONG-urile finanțate din Occident. Comisia Europeană a criticat aceste legi ca fiind instrumente de intimidare a societății civile. România, membră UE și NATO, adoptă acum o măsură care seamănă suspect de mult cu modelul autoritar est-european — chiar în momentul în care guvernul Bolojan caută să-și recâștige credibilitatea după scandalurile de corupție și criza politică din aprilie 2026.

Organizațiile neguvernamentale din România au reacționat cu îngrijorare. Multe dintre ele depind de granturi europene sau de fundații internaționale pentru proiecte de monitorizare a corupției, educație civică, protecția mediului sau drepturile omului. Obligarea declarării publice a tuturor surselor de finanțare poate expune aceste organizații la campanii de defăimare orchestrate — etichetarea lor ca „agente străine” sau „trădători ai interesului național”, un scenariu deja testat cu succes în alte țări din regiune.

Cronologia ridică semne de întrebare: de ce AUR, partid aflat în opoziție și acuzat frecvent de retorica pro-rusă, promovează o lege care seamănă cu legislația rusă privind „agenții străini”? De ce PNL, partid pro-european, susține în final această inițiativă după ce inițial părea să o saboteze prin absenteism? Și de ce Bolojan, premier al unui guvern minoritar care se luptă să supraviețuiască politic, investește capital politic pentru a forța adoptarea acestei legi tocmai acum?

Răspunsurile oficiale invocă „interesul public” și „combaterea corupției”. Dar ceea ce nu se menționează este că o astfel de legislație poate fi folosită selectiv: organizațiile incomode vor fi investigate și expuse mediatic, în timp ce altele — mai docile sau aliniate politic — vor trece neobservate. În România anului 2026, unde încrederea în instituții este la minim istoric și unde narativul anti-occidental câștigă teren în rândul electoratului AUR (38,8% în sondajele de mobilizare din aprilie), o lege care etichetează finanțările externe ca fiind suspecte poate deveni un instrument redutabil de control social.

Legea urmează să treacă acum prin Camera Deputaților, unde balanța politică este la fel de fragilă. Dacă va fi adoptată în forma actuală, România va deveni prima țară din UE post-aderare care introduce o legislație atât de restrictivă pentru societatea civilă — un precedent care va fi urmărit cu atenție atât la Bruxelles, cât și la Moscova. Cine beneficiază, în final, de această „transparență”? Cetățenii care vor să știe cine finanțează ONG-urile — sau puterea politică care vrea să controleze vocile critice?