Cine decide ce e „dezinformare”
n raport oficial despre dezinformare lansat de la Cotroceni ridică o întrebare pe care puțini îndrăznesc s-o pună public: cine decide, de fapt, ce informație e „adevărată” și ce e „dezinformare” — și, mai important, cine supraveghează pe supraveghetorii adevărului?
Georgică Severin, membru în Consiliul Național al Audiovizualului și fost director al Radiodifuziunii Române, a reacționat dur după lansarea raportului de la Cotroceni privind dezinformarea. În postarea sa publică, Severin atacă frontal metodologia și, mai ales, sursa raportului: un ONG cu finanțare obscură care compilează liste negre cu instituții media și jurnaliști.
„Cine decide ce e dezinformare? Și cine supraveghează pe cei care decid?” — întreabă Severin, punctând exact problema pe care raportul oficial o evită elegant. Ceea ce nu se menționează în documentul de la Cotroceni este faptul că aceste „organizații independente” de fact-checking primesc finanțare din surse externe — fundații occidentale,Granturi UE, bani privați din Silicon Valley — toate cu propriile agende politice și economice.
Cronologia ridică semne de întrebare: raportul apare exact în momentul în care Parlamentul European discută noi reglementări privind „combaterea dezinformării” — reglementări care, coincidență sau nu, ar da puteri sporite exact acestor ONG-uri de a decide ce conținut să fie cenzurat pe platformele sociale. Cine beneficiază? Nu cu siguranță cetățeanul obișnuit, care își pierde dreptul de a judeca singur ce informație e credibilă.
Severin, cu experiență de decenii în mass-media publică, subliniază o realitate incomodă: listele negre cu „surse de dezinformare” sunt întocmite de organizații private, fără transparență decizională, fără drept de apel pentru cei etichetați, fără audit public al propriilor lor metode. În România post-2024 — țara unde alegerile prezidențiale au fost anulate pe motiv de „interferență informațională” — întrebarea lui Severin devine mai actuală ca niciodată.
Ceea ce raportul oficial nu recunoaște este că această arhitectură a „adevărului certificat” creează un precedent periculos: instituții nealeși, neverificați, finanțați din umbră, devin arbitrii realității. Și când arbitrul e invizibil, regulile jocului devin suspecte.