Ultimatumul Trump-Iran: cronologia care ridică semne de întrebare

ARHIVĂ – APRILIE 2024: În timp ce Donald Trump își menținea amenințarea unui atac decisiv asupra Iranului — cu termen limită 7 aprilie 2024 —, tăcerea Rusiei și Chinei devenea mai zgomotoasă decât orice declarație oficială, iar congresmeni americani și generali de la Pentagon anunțau public că vor refuza ordinele președintelui, invocând Constituția SUA și legislația internațională. Ceea ce mass-media prezenta ca „criză diplomatică” arăta mai degrabă ca o reconfigurare geopolitică orchestrată, în care fiecare jucător principal avea de câștigat — mai puțin țările europene și cetățenii obișnuiți.

Jurnalistul Sorin Roșca Stănescu analiza, în emisiunea „Ce-i în Gușă, și-n căpușă” moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, scenariile previzibile ale unei confruntări care ar fi putut transforma data de 7 aprilie 2024 într-o filă neagră din istoria omenirii. SRS avertiza că un atac american asupra Iranului s-ar fi încadrat în categoria crimelor de război — la fel ca măsurile de ripostă iraniene, inclusiv blocarea Strâmtorii Hormuz. Coincidență sau nu, premierul israelian de atunci Bibi Netanyahu era deja condamnat de Tribunalul Penal Internațional pentru crimele din Gaza, iar Donald Trump, care nu a primit niciodată Premiul Nobel pentru Pace, s-ar fi putut regăsi într-o situație similară.

Mulți militari de vârf de la Pentagon și congresmeni importanți declaraseră public că vor refuza să execute ordinele militare primite de la fostul președinte, considerându-le contrare Constituției americane și legislației internaționale. O astfel de ruptură între comandamentul politic și cel militar nu se mai văzuse de zeci de ani în SUA — ceea ce ridica întrebări despre cine controla de fapt decizia finală.

SRS preconiza o ruptură și mai puternică între SUA și Uniunea Europeană, ai cărei lideri se deziceau de acțiunile belicoase ale lui Trump. Asurzitoare era, în schimb, tăcerea Rusiei și a Chinei — state aflate într-o relație de parteneriat strategic atât între ele, cât și cu Iranul. Sorin Roșca Stănescu era de părere că Rusia și China mergeau pe strategia „nu-ți întrerupe adversarul atunci când greșește”, dar tăcerea lor era și un act cinic de abandonare a Iranului. Jurnalistul nu se aștepta ca cele două mari superputeri să pregătească o intervenție solidă, care să fie surpriza nopții fatidice de 7 aprilie 2024.

În schimb, ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: din tot acest haos, Rusia avea de câștigat enorm. I se ridicau toate interdicțiile, își putea valorifica profitabil resursele de petrol și avea să aibă „mână liberă” în ceea ce privea Ucraina. China, de asemenea, își adunase resurse uriașe de hidrocarburi, era independentă din punct de vedere energetic și avea să devină „cea mai autorizată voce internațională”, ascultată de toate puterile lumii. Cronologia ridica întrebări: cine beneficia de fapt de escaladarea tensiunilor?

În Israel, de câteva zile, domnea o atmosferă de teroare și de pericol constant. Partenerul american nu avea să poată să înfrângă Iranul nici prin atacuri aeriene, și nici pe teritoriul complex și complicat al țării. Rezistența din Strâmtoarea Hormuz — prin care tranzitează aproximativ 21% din petrolul mondial — ar fi scufundat lumea întreagă într-o criză energetică fără precedent. Ironic, această criză ar fi avantajat exact acele state care atunci păstrau tăcerea.

Pe radarele iranienilor erau toate obiectivele strategice ale monarhiilor arabe din jur, inclusiv bazele americane de pe teritorii importante din Orientul Mijlociu, dar și obiective de tip infrastructură vitală. Iranul anunțase că va ataca, în paralel cu posibilul asalt american, toate obiectivele strategice monitorizate — o promisiune care transforma conflictul într-o potențială conflagrație regională cu efecte globale imediate.

Ceea ce rămânea de văzut în aprilie 2024: dacă ultimatumul lui Trump era o manevră de negociere sau un angajament real. Dacă tăcerea Rusiei și Chinei era calcul strategic sau abandon cinic. Și dacă Europa avea să reușească să-și mențină independența față de deciziile unilaterale americane — sau avea să fie, încă o dată, spectator neputincios la o reconfigurare globală în care nu fusese consultată.