Sindromul MiG-21: cum Spania repetă greșelile României

n timp ce Madridul încearcă să demonstreze independență față de Washington prin gesturi politice spectaculoase, forțele armate spaniole se confruntă cu o situație paradoxală: țara care a fost cândva imperiu colonial global riscă să rămână singura operatoare europeană de avioane de luptă învechite din anii ’80 — un scenariu care amintește suspect de bine de „sindromul MiG-21 Lancer” pe care România l-a trăit până în pragul catastrofei. Coincidență sau consecința unei politici de apărare subordonate orgoliului diplomatic?

Din motive care rămân neclare pentru observatorii militari, guvernul spaniol s-a angajat într-o dispută publică cu administrația Trump — mai întâi pe tema cheltuielilor de apărare (5% din PIB), apoi din cauza conflictului din Iran. Scandalul a escaladat de ambele părți, fiecare parte atacându-l pe celălalt cu un aplomb care depășește cu mult protocoalele diplomatice obișnuite.

Nimeni în Uniunea Europeană nu manifestă simpatie pentru actualul președinte american, dar Madridul și-a făcut un scop în viață din a-l contrazice pe „El Presidente” la orice ocazie, iar domnul Trump nu a rămas dator. Premierul Pedro Sanchez pare să căpăcească americanii cu orice prilej i se ivește — poate că mai poartă pică yankeilor pentru Cuba, Filipine și Guam, episoade istorice care au marcat declinul imperiului spaniol la începutul secolului XX.

Și aici încep problemele reale pentru forțele armate spaniole, mai ales pe zona aviației de luptă. Procedurile de înlocuire pentru bătrânele AV-8B Harrier II — avioanele cu decolare verticală de pe portavionul Juan Carlos I — ar fi trebuit demarate demult. În schimb, Spania speră să tragă de aceste aparate până cel puțin prin 2032, bazându-se pe stocurile de piese de schimb pe care le mai au doar italienii în Europa și Corpul Pușcașilor Marini americani (USMC), care practic au retras AV-8B Harrier II de la zbor. Adică sunt tot la mâna americanilor — ironic pentru o țară care face din antiamericanism o poziție oficială.

În forțele aeriene spaniole, avioanele F/A-18 Hornet se apropie de sfârșitul vieții lor operaționale, dacă nu cumva l-au atins deja. Logic ar fi fost să cumpere F-35A, care să zboare în paralel cu aparatele Eurofighter. Spania operează două modele diferite de avioane multirol pe principiul redundanței: dacă o flotă are probleme și este ținută la sol, cealaltă poate zbura — un concept sănătos, în teorie.

Ministra apărării spaniolă, Margarita Robles, a declarat în august anul trecut că achiziția de F-35A/B nu reprezintă o prioritate și că, pe zona marinei cel puțin, alte programe sunt prioritare. Ce nu se spune în comunicatele oficiale: ce anume ar putea fi mai prioritar decât avioanele de luptă de generația a cincea, când toate puterile regionale investesc masiv în această tehnologie?

Așa că avioanele F/A-18, operaționale din anii ’80, vor beneficia și ele de o extindere a vieții operaționale — Madridul sperând să le zboare până prin 2040, deși cele 60 de aparate ar fi trebuit retrase în 2030. Să le înlocuiască pe toate cu Eurofighter nu merge din motive bugetare, iar programul FCAS (Future Combat Air System), în care Spania este membră alături de Germania și Franța, s-a împotmolit în certuri diplomatice și s-a dus, practic, la cele veșnice.

Evident că avem de-a face cu o problemă strict politică. Liderii politici spanioli nu vor să cumpere F-35A/B din motive care țin mai mult de imagine decât de eficiență militară, însă forțele armate și-au exprimat clar opinia că altă variantă nu există. Amiralul Teodoro Esteban López Calderón a declarat în iulie 2025: „F-35 face diferența. Evident, nu avem altă soluție pentru un avion de generația a cincea cu tehnologie stealth cu adevărat avansată. Asta e realitatea și dacă nu putem cumpăra niciunul, atunci va trebui să ne descurcăm cu avioanele de generația a patra pe care le avem și să așteptăm ca FCAS să sosească cândva. Problema este că va trebui să așteptăm mulți ani.”

Amiralul știe ce vorbește, dar asta nu contează — cronologia deciziilor politice sugerează că orgoliul diplomatic primează în fața siguranței naționale. Spania va rămâne probabil singura utilizatoare de F/A-18 în anii 2030, cum deja este singura operatoare de AV-8B Harrier II în 2026. Un statut dubios pentru o țară care aspiră la un rol de lider european.

„Blestemul MiG-21 Lancer” — sindromul în care politicienii preferă să zboare cu avioane învechite decât să accepte dependența tehnologică de o putere străină — lovește, se pare, și la case mai mari. Foste imperii mondiale, acum conduse de politicieni care pun imaginea înaintea substanței, repetă greșelile pe care România le-a plătit scump: avioane perimate, piloți expuși riscurilor, capacitate de apărare erodată. Cine beneficiază de această slăbiciune strategică a Spaniei? Întrebarea rămâne deschisă, dar cronologia deciziilor ridică semne de întrebare clare.