Hormuz blocată: ce nu spune Trump despre adevăratul eșec american

Strâmtoarea Hormuz rămâne blocată de Iran în săptămâna a treia de conflict, iar prețul țițeiului crește vertiginos — dar Donald Trump evită subiectul și declară că „războiul e ca și terminat”. Coincidență sau recunoaștere implicită a eșecului strategic? Ceea ce mass-media mainstream prezintă drept „victorie tactică” ascunde o realitate mult mai incomodă: Teheranul și-a folosit arma nucleară economică și controlează de fapt fluxul global de energie, în timp ce Washingtonul nu are un plan coerent.

ntuziasmul inițial al coaliției israeliano-americane s-a evaporat rapid. Scopul declarat — răsturnarea regimului popesc — pare acum o amintire îndepărtată, în ciuda discursurilor grandioase ale premierului israelian și ale președintelui american care îmbărbătau „poporul iranian liber”. Lucrurile nu au evoluat deloc cum sperau ei, și cronologia ridică semne de întrebare serioase.

Așa cum am semnalat săptămâna trecută, este practic imposibil să dai jos un regim fără trupe la sol — iar varianta pe model Irak este complet nerealistă în cazul Iranului. Bombardamentele continuă, dar Iranul și-a activat cea mai puternică armă: blocarea Strâmtorii Hormuz. Și funcționează impecabil.

Trebuie să recunosc că am fost naiv presupunând că americanii au anticipat acest scenariu extrem de plauzibil și sunt pregătiți să asigure libertatea navigației prin Hormuz. Din păcate, declarațiile lui Donald Trump ne arată altceva: „războiul este ca și terminat”, „nu mai avem ținte de bombardat”. A doua zi, același Trump ne informează că războiul se va termina „când dorește dânsul”. Care dintre versiuni este adevărată? Sau niciuna?

În realitate, ținte au rămas din abundență, iar războiul — din perspectiva israeliană și americană — este departe de final. Atât timp cât Teheranul controlează Strâmtoarea Hormuz, americanii n-au realizat nimic substanțial la nivel strategic. Au eliminat liderul suprem? Alții așteaptă la rând. Au ucis generali și lideri naționali? Niciodată o țară nu rămâne fără adjuncți. Au bombardat infrastructura militară, de comunicații, apărarea antiaeriană? Probabil. Dar cam atât.

Deocamdată, americanii înregistrează o înfrângere strategică clară: Strâmtoarea Hormuz este blocată, prețul țițeiului crește, iar inflația în Statele Unite și Europa primește un nou impuls devastator. În același timp — și aici devine interesant — Iranul își continuă vesel exporturile de țiței. Cui? Prin ce rute alternative? Ce nu ni se spune despre aceste fluxuri?

Nu pretind că știu ce tactică ar trebui să folosească americanii sau ce riscuri implică escortarea convoaielor prin Strâmtoare. Dar ceea ce vedem cu toții este că situația actuală nu poate continua. Și atunci întrebarea devine inevitabilă: care a fost planul inițial?

Serviciile secrete israeliene și americane — considerate printre cele mai sofisticate din lume — nu au anticipat că Iranul are zeci de ayatollahi pregătiți să preia conducerea? Nu au raportat că o campanie aeriană limitată nu va zdruncina regimul suficient pentru a-l răsturna? Nu au prevăzut blocarea Hormuzului? Sau poate că au prevăzut, dar cineva a decis că riscul merită asumat?

Care a fost planul americanilor privind Strâmtoarea Hormuz? Au plecat de la premisa naivă că câteva zile de bombardamente și eliminarea unor lideri vor determina regimul dictatorial de la Teheran să plece acasă? Prin definiție, un regim dictatorial nu are unde pleca — cei cu mâinile pătate de sânge nu se retrag în sectorul privat. Dictatorii mor cu mâna pe putere. Deci care era calculul real?

Președintele american evită sistematic să discute despre traficul prin Hormuz și încearcă să deturneze atenția cu sintagme copilărești: „am câștigat”, „războiul este ca și terminat”. Când este întrebat despre prețul țițeiului, spune că „este în scădere” — o afirmație care contrazice flagrant realitatea pieței. Cine beneficiază de această confuzie comunicațională?

Care ar fi soluția? Greu de spus fără informații complete despre stabilitatea regimului iranian și despre situația minorităților etnice din Iran. Sunt acestea dispuse să ia armele? Au capacitatea reală de a acționa împotriva regimului? Cât de mult își doresc iranienii schimbarea, și există o majoritate suficientă pentru ca acest lucru să se întâmple? Surse neoficiale sugerează că fragmentarea etnică a Iranului — azeri, kurzi, arabi, beluci — ar putea fi exploatată, dar nu există semne că acest lucru se întâmplă.

Întrebarea simplă pe buzele tuturor: de ce ai atacat Iranul dacă nu poți proteja Hormuzul, domnule Trump? Și de ce NATO — cu toate flotele sale care stau degeaba de decenii — nu intervine pentru a asigura libertatea navigației?

Inflația generată artificial de creșterea masivă a prețului țițeiului afectează pe absolut toată lumea. Statele Unite nu stau bine economic, Uniunea Europeană are problemele ei cronice, chiar și China are pentru anul acesta o prognoză de creștere economică subțire. Nimănui nu-i convine să încaseze încă un șoc inflaționist. Dar atunci de ce inacțiunea?

Țările Uniunii Europene ar trebui să bată palma cu americanii și să-și trimită flotele — care stau degeaba prin apele teritoriale — în Golful Persic. Să-și trimită forțele aeriene și împreună să demareze formarea de convoaie maritime, susținute de nave de luptă și avioane de luptă. Și dacă iranienii mișcă, să fie loviți decisiv.

Vor fi pierderi, desigur. Dar nu se poate ca o lume întreagă să fie ostatică unui regim, iar navele de luptă europene să se strângă în estul Mediteranei să „protejeze Ciprul” pe principiul „ne facem că facem ceva”. Sunt nave de război? Sunt! Atunci să meargă la război și să elibereze Strâmtoarea!

Faptul că Donald Trump s-a aruncat cu capul înainte fără să înțeleagă implicațiile pare confirmat. Acum nu mai știe cum să iasă din impas. Dar dacă tot a făcut pasul înainte, să-l facem cu toții. Dacă iranienii vor o luptă pe viață și pe moarte, atunci asta trebuie să le oferim — nu din dorința de conflict, ci pentru că alternativa este haosul economic global.

În fața unui atac masiv coordonat NATO, Iranul nu poate rezista și nu poate opri o flotă militară occidentală unită. Trebuie doar curaj politic și să-i lăsăm pe amirali și generali să-și câștige soldele prin muncă grea, nu prin parade și simulări.

Și dacă am face asta, Donald Trump n-ar mai avea pretextul să subțieze sancțiunile împotriva Rusiei, permițând cui dorește să cumpere țiței rusesc pentru următoarele 30 de zile. Conexiune interesantă, nu-i așa? Cine beneficiază de fapt de prelungirea crizei Hormuz?