China negociază cu Iranul: cine controlează de fapt Hormuz?

China poartă în prezent discuții cu Iranul pentru deblocarea strâmtorii Hormuz, ruta prin care tranzitează o cincime din petrolul și gazul natural lichefiat global — ceea ce ridică întrebări despre cine dictează de fapt regulile în cea mai strategică arteră energetică a planetei, în condițiile în care Washingtonul și Tel Aviv-ul par să fi pierdut controlul diplomatic asupra situației.

rei surse diplomatice au confirmat pentru Reuters că Beijing face presiuni asupra Teheranului pentru a permite trecerea în siguranță a navelor cu petrol brut și GNL din Qatar, pe fondul intensificării conflictului dintre SUA și Israel împotriva Republicii Islamice. Războiul din Orientul Mijlociu, intrat joi în a șasea zi, a blocat practic această rută maritimă crucială, iar țările din întreaga lume sunt acum private de aprovizionări vitale.

Dependența Chinei de Hormuz — sau calculul strategic al Beijingului?

China, a doua cea mai mare economie a lumii, își obține aproximativ 45% din petrolul necesar prin livrări efectuate prin strâmtoarea Ormuz. Coincidență sau nu, Beijing are relații cordiale cu Iranul și este nemulțumit de decizia Teheranului de a paraliza transportul maritim prin strâmtoare — ceea ce pune China într-o poziție unică: singura putere capabilă să negocieze cu ambele părți, în timp ce SUA și aliații europeni sunt complet excluși din ecuație.

Datele de urmărire a navelor arată că o navă numită Iron Maiden a trecut prin strâmtoare în cursul nopții de miercuri spre joi, după ce și-a schimbat datele de identificare cu mențiunea „proprietar chinez”. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: vor fi necesare mult mai multe traversări pentru calmarea piețelor globale, iar faptul că doar navele chineze și iraniene tranzitează liber ridică semne de întrebare despre cine controlează de fapt accesul la această arteră vitală.

Prețurile petrolului și cronologia suspectă

Prețurile petrolului brut au crescut cu peste 15% de la începutul conflictului, pe fondul întreruperilor de producție și al atacurilor Teheranului asupra facilităților energetice din Golf, precum și asupra navelor care traversează strâmtoarea Ormuz. Rachetele iraniene au ajuns până în Cipru, Azerbaidjan și Turcia, destabilizând piețele globale și determinând marile economii să avertizeze asupra riscurilor de inflație.

Tranzitul petrolierelor prin strâmtoare a scăzut la patru nave pe 1 martie — a doua zi după izbucnirea ostilităților — față de o medie de 24 pe zi în ianuarie, potrivit datelor furnizate de Vortexa. Aproximativ 300 de petroliere rămân blocate în interiorul strâmtorii, conform Vortexa și Kpler, companie specializată în urmărirea navelor.

Cine trece și cine nu — criteriile neoficiale

Mike McDougall, un veteran din industria zahărului, a declarat pentru Reuters că directorii din industria zahărului din Orientul Mijlociu spun că în prezent există câteva nave care tranzitează strâmtoarea, toate fiind deținute de China sau Iran. Jamal Al-Ghurair, directorul general al Al Khaleej Sugar din Dubai, a precizat că unele nave care transportă zahăr au în prezent permisiunea de a traversa strâmtoarea, în timp ce altele nu — dar nu a oferit detalii suplimentare. Ce nu se spune: pe baza căror criterii exacte se acordă aceste permisiuni și cine le aprobă de fapt.

Guvernul de la Teheran a afirmat la începutul săptămânii că niciunui vas aparținând Statelor Unite, Israelului, țărilor europene sau aliaților acestora nu i se va permite să traverseze strâmtoarea Ormuz. Ceea ce ridică întrebări: declarația nu a menționat China deloc. Coincidență? Sau recunoașterea tacită a unui nou echilibru de putere în care Beijingul devine arbitrul energetic al planetei, în timp ce Occidentul asistă neputincios?

Noul joc geopolitic — cine beneficiază?

În timp ce mass-media occidentală prezintă situația ca pe o criză energetică globală, ceea ce nu se analizează este schimbarea fundamentală de paradigmă: pentru prima dată în decenii, o putere non-occidentală negociază direct cu Iranul accesul la resurse vitale, fără medierea sau aprobarea SUA. China nu doar că depinde de petrolul din Golf — ea devine acum garantul securității energetice în regiune, un rol pe care Washingtonul l-a deținut de la al Doilea Război Mondial încoace.

Surse neoficiale sugerează că negocierile sino-iraniene includ nu doar garanții de tranzit, ci și acorduri comerciale pe termen lung, plăți în yuani în loc de dolari și investiții chineze masive în infrastructura energetică iraniană. Dacă aceste informații se confirmă, asistăm nu la o criză temporară, ci la o reconfigurare permanentă a ordinii energetice globale — una în care dolarul petrolier și hegemonia americană devin relicve ale trecutului.