Băncile centrale nu pot opri războaiele — dar cui folosește asta?

De fiecare dată când conflictele din Orientul Mijlociu fac ca prețurile petrolului să sară în aer, aceeași întrebare apare în culise: vor reacționa băncile centrale cu politici monetare mai restrictive? Ceea ce nu se spune însă este că această decizie nu e doar tehnică — e profund politică, cu consecințe pe care cetățeanul obișnuit le va simți direct în buzunar, în timp ce elitele financiare rămân protejate.

eama e înțeleasă. Gospodăriile urăsc inflația, iar decidenții politici au mandatul de a menține stabilitatea prețurilor. Dar când inflația e generată de crize geopolitice — precum războiul din Iran sau blocarea rutelor comerciale globale — sursa nu e cererea excesivă. E un șoc de ofertă. Și politica monetară e complet neputincioasă în fața unor astfel de perturbări.

Când petrolul devine armă, cine plătește nota?

Când aprovizionarea cu petrol se strânge sau costurile de transport explodează, economia devine mai săracă. Energia devine mai scumpă de extras și de transportat. Nicio decizie privind ratele dobânzilor luată la Washington, Frankfurt sau Londra nu poate produce mai mult petrol din Golful Persic sau redeschide o rută comercială blocată. Coincidență sau nu, băncile centrale se află mereu în postura de a „gestiona” consecințele unor decizii luate cu totul în altă parte — în birouri unde se desenează hărți geopolitice, nu grafice economice.

În aceste momente, băncile centrale se confruntă cu o alegere dificilă, dar crucială. Pot strânge politica monetară într-o încercare de a suprima inflația prin slăbirea cererii, încetinirea angajărilor, limitarea investițiilor și răcirea cheltuielilor totale în dolari. Sau pot permite o perioadă temporară de prețuri ridicate pentru a absorbi o parte din șoc, menținând în același timp economia mai largă intactă.

Instinctul de a „face ceva” în legătură cu creșterile de prețuri cauzate de probleme de aprovizionare e puternic. Dar strângerea condițiilor monetare pentru a combate un șoc de ofertă riscă să amplifice daunele. Creșterea mai lentă a masei monetare și țintele mai mari ale ratelor dobânzilor nu rezolvă deficitul de bază. Ele doar redistribuie povara — adesea către muncitori.

Cine beneficiază când economia încetinește artificial?

Dacă prețurile energiei cresc din cauza războiului, gospodăriile vor plăti mai mult la pompă, iar afacerile vor avea costuri mai mari. Durerea asta e inevitabilă. Dar dacă băncile centrale răspund agresiv prin strângerea politicii monetare, riscă să transforme un șoc extern de aprovizionare într-o prăbușire internă a cererii. Șomajul crește, investițiile se opresc și creșterea salariilor se împiedică. Pentru marea majoritate a muncitorilor, a avea un loc de muncă în contextul unei creșteri a prețurilor de 4 la sută e preferabil șomajului în contextul unei creșteri de 2 la sută.

Există o tradiție îndelungată în macroeconomie de a face distincție între inflația generată de cerere și cea generată de ofertă. Când inflația provine din cerere supraîncălzită (prea multe cheltuieli care urmăresc prea puține bunuri), băncile centrale au dreptate să intervină. Strângerea politicii poate calma nebunia fără a provoca daune economice pe termen lung.

Dar șocurile petroliere induse de război sunt diferite. Ele fac economia mai puțin productivă. Încercarea de a compensa complet acea realitate cu o politică monetară mai strictă poate produce un rezultat mai rău: producție mai mică și șomaj mai mare stratificate peste prețuri mai mari. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale e că această strategie protejează în primul rând activele financiare ale celor bogați, în timp ce clasa muncitoare suportă dubla lovitură: prețuri mai mari și locuri de muncă mai puține.

Strategia „privirii dincolo” — sau complicitate?

Strategia cea mai puțin dăunătoare în astfel de circumstanțe e adesea să „privești dincolo” de impulsul inflaționist inițial — cu condiția ca așteptările inflației să rămână ancorate. Asta înseamnă tolerarea unei inflații headline temporar mai mari, subliniind în același timp natura externă și temporară a șocului.

Comunicarea e esențială. Bancherii centrali ar trebui să spună clar că prețurile în creștere sunt rezultatul unor evenimente geopolitice în afara controlului lor. Fed-ul nu poate fora după petrol sau încheia războaie. Ce poate face e să se asigure că sistemul financiar rămâne stabil și că panica nu se răspândește în piețele de credit.

Acel rol — protejarea laturii cererii — e locul unde autoritățile monetare sunt cele mai eficiente în timpul crizelor geopolitice. Pot furniza lichiditate pentru a preveni ca stresul financiar să amplifice șocul, dacă indicatorii de stres financiar sugerează că e necesar. Pot, de asemenea, să asigure piețele că băncile și piețele de capital vor funcționa fără probleme, garantând lichiditate adecvată. Și pot preveni o prăbușire mai largă a investițiilor și angajărilor prin achiziții standard pe piața deschisă.

Cronologia care ridică semne de întrebare

Cu alte cuvinte, băncile centrale ar trebui să se concentreze pe prevenirea efectelor de ordinul doi asupra laturii cererii. Pericolul nu e prima creștere a prețurilor energiei; e riscul ca investitorii speriați, condițiile de credit în strângere sau prăbușirea încrederii să declanșeze o recesiune care se autoîntărește.

Criticii vor argumenta că tolerarea unei inflații mai mari, chiar și temporar, riscă să dezancoreze așteptările. Riscul ăsta e real. Dar credibilitatea nu se construiește reacționând mecanic la fiecare creștere de preț. Se construiește răspunzând în mod adecvat la sursa inflației. Dacă publicul înțelege că bancherii centrali fac distincție între șocurile de ofertă și cele de cerere, credibilitatea poate fi păstrată.

Cea mai proastă consecință ar fi o greșeală de politică născută din nerăbdare: strângerea agresivă ca răspuns la inflația generată de război, adâncirea încetinirii economice și descoperirea, luni mai târziu, că presiunile inițiale asupra prețurilor se estompau de la sine. Cine beneficiază de această „greșeală”? Întrebarea rămâne deschisă, dar istoria ne arată că elitele financiare rareori pierd când economia obișnuită suferă.

Războaiele fac societățile mai sărace — dar nu pe toată lumea

Nu există modalitate de a ocoli faptul că distrugerea și tulburările sunt rele pentru afaceri. Politica monetară va face treaba cea mai bună dacă evită să facă ajustarea mai costisitoare decât e necesar. Când evenimentele publice depășesc sfera politicii monetare, reținerea e cea mai puțin rea opțiune.

Ceea ce nu se spune însă e că, în timp ce cetățeanul de rând suferă consecințele inflației și ale recesiunii induse artificial, există întotdeauna câțiva care știu să profite de criză. Conexiunile între deciziile băncilor centrale, interesele petroliere și agenda geopolitică mai largă merită o analiză mai atentă decât cea oferită de rapoartele oficiale.