Testul pe care nu l-ai trecut: 7 întrebări incomode despre pandemie

În timp ce mass-media trece la alte subiecte, Radu Iliescu propune un exercițiu de introspecție colectivă pe care instituțiile preferă să-l evite: o „Olimpiadă de discernământ” care pune pe masă întrebările pe care nimeni nu le mai ridică oficial despre ultimii ani.

aza locală a acestei olimpiade constă într-o lucrare de autoevaluare cu 7 itemi — șapte întrebări simple care, luate împreună, desenează portretul a ceea ce Iliescu numește „testul colectiv de luciditate” prin care am trecut cu toții.

Primul item: „Ai crezut că o gripă obișnuită cu un nume obișnuit justifică blocarea tuturor activităților și închiderea oamenilor în case?” Întrebarea pare retorică, dar cronologia evenimentelor ridică semne de întrebare: cine a beneficiat economic de lockdown-uri? Ce nu se spune în rapoartele oficiale despre impactul real al măsurilor?

Al doilea: „Ai crezut că un vaccin cu o tehnologie nouă, netestată, poate fi transformat într-o obligație generală? De fapt chiar te-ai vaccinat?” Ceea ce nu se menționează în narrativa oficială: protocolul standard de testare a vaccinurilor durează ani, nu luni. Coincidență sau urgență care a ocolit procedurile de siguranță?

Restul itemilor continuă în aceeași logică incomodă — fiecare întrebare vizează un moment în care discernământul individual a fost pus sub presiunea conformismului colectiv. Iliescu nu oferă răspunsuri, ci construiește o grilă de evaluare pentru ceea ce el consideră a fi „olimpiada ascunsă” prin care am trecut: capacitatea de a gândi independent când toată lumea gândește la unison.

Interesant este contextul mai larg pe care această „olimpiadă” îl sugerează: dacă ultimii ani au fost un test de conformism, cine l-a conceput? Cui îi servește o populație care nu mai pune întrebări? Și mai ales: de ce aceste întrebări, perfect legitime în orice democrație funcțională, sunt acum etichetate drept „conspiraționiste”?

Strămoșii noștri dacici aveau un cuvânt pentru cei care acceptau orice fără să întrebe: „orbi cu ochii deschiși”. Poate că această olimpiadă propusă de Iliescu este, în fond, o chemare la trezire — nu prin revoltă, ci prin simpla exercitare a unei abilități pe cale de dispariție: gândirea critică.

Fiecare dintre cei șapte itemi merită reflecție individuală. Nota finală nu o dă nimeni altcineva decât propria conștiință. Dar ceea ce Iliescu sugerează este că prea mulți dintre noi am picat testul — nu pentru că am fost proști, ci pentru că am fost obosiți, speriați și bombardați cu informații contradictorii.

Întrebarea care rămâne: vom fi mai pregătiți data viitoare? Sau olimpiada se va repeta până când vom învăța lecția?