Pentagon pregătește „campanie de săptămâni

Pentagonul elaborează scenarii pentru o „campanie militară susținută, de săptămâni întregi” împotriva Iranului, în cazul în care președintele Trump dă undă verde operațiunii — o viziune care evocă promisiunile similare făcute înainte de invaziile din Irak și Afganistan, ambele transformate în conflicte de două decenii. Ceea ce oficialii prezintă drept „operațiune limitată” ar putea deveni, recunosc surse din interiorul Pentagonului, un mlaștină mult mai lungă și sângeroasă decât se anticipează public.

nformația provine de la Reuters, care citează doi oficiali americani, și vine într-un moment în care Washington și Teheranul au reluat discuțiile indirecte în Oman — negocieri care ridică întrebarea: sunt acestea eforturi reale de pace sau o acoperire pentru pregătirea unui atac surpriză? Cronologia ridică semne de întrebare: în timp ce se vorbește despre diplomație, Pentagonul își plasează activele în regiunea CENTCOM, iar portavionul USS Gerald R. Ford este încă în tranzit dinspre Caraibe.

Scenariul actual diferă semnificativ de campania din iunie trecut, când SUA și Israelul au lansat lovituri timp de 12 zile. De data aceasta, planificatorii militari recunosc că riposta imediată a Iranului ar susține conflictul, transformându-l într-o succesiune de „lovituri și represalii de-a lungul timpului”, conform unui oficial american citat de Reuters.

Ce nu se spune despre „campania de săptămâni”

În cadrul unei campanii susținute, armata americană ar putea viza nu doar infrastructura nucleară iraniană, ci și facilități de stat și securitate, potrivit unuia dintre oficiali — deși acesta a refuzat să ofere detalii specifice. Experții avertizează că riscurile pentru forțele americane ar fi mult mai mari într-o astfel de operațiune, dat fiind arsenalul formidabil de rachete al Iranului. Loviturile de represalii iraniene cresc, de asemenea, riscul unui conflict regional extins.

Coincidență sau nu, acest tip de retorică — „săptămâni, nu luni” — seamănă izbitor cu narativa vândută opiniei publice înainte de invaziile din Irak și Afganistan. Ambele au fost prezentate ca operațiuni rapide și decisive. Ambele s-au transformat în coșmaruri de peste două decenii, generând „blowback” sub forma unor grupări precum ISIS, apărute în urma destabilizării Irakului, Libiei și Siriei.

Cine beneficiază de escaladare?

Trump a candidat pe promisiunea de a pune capăt războaielor perpetue și de a nu începe altele noi, în special în Orientul Mijlociu — regiune în care Washington are un istoric dezastruos și plin de sânge. Totuși, rămâne o întrebare deschisă dacă președintele urmărește cu adevărat diplomația sau folosește negocierile ca paravan pentru o nouă acțiune militară. Discuțiile bazate pe Oman sunt așteptate să continue săptămâna viitoare.

Purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Anna Kelly, a declarat că președintele are „toate opțiunile pe masă” și va decide asupra războiului pe baza intereselor de securitate națională — într-un moment în care Congresul doarme în serviciu, în ciuda câtorva eforturi eșuate de a restrânge War Powers.

În ceea ce privește opțiunea unui atac la scară largă, conducerea Pentagonului rămâne precaută, având în vedere că activele americane sunt încă în curs de poziționare în regiunea CENTCOM. „Din punct de vedere defensiv, trebuie să ne asigurăm, înainte de a face orice, că apărările SUA sunt în ordine”, a declarat generalul Joseph Votel, fost șef al Comandamentului Central al SUA. „Astfel suntem pregătiți pentru răspunsul inevitabil care vine împotriva intereselor americane sau împotriva partenerilor noștri.” The New York Times a descris recent efortul ca pe un „a-ți pune casa în ordine”.

Conexiuni care nu apar în rapoartele oficiale

Secretarul de stat Marco Rubio a declarat recent: „Avem de-a face cu clerici șiiți radicali. Avem de-a face cu oameni care iau decizii geopolitice pe baza teologiei pure. Nimeni nu a reușit vreodată să facă un acord de succes cu Iranul, dar vom încerca.” Declarația ridică întrebări: dacă negocierile sunt sortite eșecului dinainte, de ce să mai fie purtate — dacă nu pentru a crea iluzia dialogului în timp ce se pregătește altceva?

Linda Weissgold, fostă directoare adjunctă CIA pentru analiză, într-o notă via Academy Securities, subliniază: „Înainte de orice acțiune kinetică, ar trebui să existe consultări mai ample cu aliații regionali. Deocamdată, țările arabe din Golf sunt mai confortabile cu diavolul slăbit pe care îl cunosc la Teheran decât cu haosul potențial din regiune, perturbarea prețurilor petrolului și nervozitatea investitorilor — ca să nu mai vorbim de probabilitatea ca orice represalii iraniene să includă atacuri pe solul lor.”

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că Israel face presiuni pentru ca Iranul să demonteze nu doar programul nuclear, ci și arsenalul de rachete balistice — aceeași capacitate pe care Teheranul a folosit-o pentru a riposta la Tel Aviv în iunie. Cine beneficiază de fapt de o astfel de dezarmare completă? Și ce garanții are Iranul că, odată dezarmat, nu va deveni următoarea țintă într-o serie de „schimbări de regim” orchestrate?

Lecțiile neînvățate ale trecutului

Noțiunea că o campanie militară ar dura doar „săptămâni” — și nu luni sau chiar ani — este exact minciuna plutită în legătură cu intervențiile din Irak și Afganistan. Ambele s-au transformat în coșmaruri de peste două decenii. Unii oficiali de la Casa Albă au lăudat ideea de lovituri „limitate” împotriva Iranului, asemănătoare operațiunii rapide și ușoare din Venezuela care l-a înlăturat pe Nicolás Maduro. Dar planificatorii de la Pentagon sunt mai realiști, recunoscând că riposta imediată iraniană ar susține conflictul, făcându-l „mai complex”.

Întrebarea care rămâne fără răspuns: de ce aceeași structură de putere care a eșuat în Irak, Afganistan, Libia și Siria ar avea acum succes în Iran — o țară cu capacități militare mult superioare și o populație de patru ori mai mare decât Irakul? Sau poate că succesul nu este măsurat în pace și stabilitate, ci în alte metrici pe care publicul larg nu le cunoaște?