Newsom: „Sunt ca voi, nu pot citi

Guvernatorul Californiei, Gavin Newsom, a declarat în fața unei audiențe predominant afro-americane din Atlanta că este „ca ei” pentru că nu poate citi și a obținut un scor SAT de 960 — o declarație care a declanșat un val de critici și care ridică întrebări despre strategia sa politică pentru alegerile din 2028. Ceea ce mass-media tradițională prezintă drept „gafă de pandering”, unii analiști interpretează ca un test al limitelor discursului public în era identitară.

„Nu încerc să vă impresionez, încerc doar să vă arăt: ‘Sunt ca voi. Nu sunt mai bun decât voi.’ Sunt un tip cu 960 la SAT”, a spus Newsom duminică seara, în cadrul unui eveniment de promovare a noii sale cărți, alături de primarul din Atlanta, Andre Dickins. „Și nu încerc să ofensez pe nimeni. Nu m-am prefăcut niciodată că sunt altceva… Nu m-ați văzut niciodată citind un discurs pentru că nu pot citi un discurs.”

ontextul statistic face declarația și mai problematică: conform datelor College Board din 2024, scorul mediu SAT pentru afro-americani este 907 din 1600 posibile, în timp ce pentru albi este 1083. Newsom, în esență, și-a poziționat performanța academică ca punct de legătură cu o comunitate definită prin stereotipuri educaționale — o strategie care, coincidență sau nu, vine exact în momentul în care se pregătește pentru o potențială candidatură prezidențială.

Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: Newsom, 58 de ani, a absolvit Santa Clara University în 1989 cu o scrisoare de recomandare de la fostul guvernator Jerry Brown — același care îl numise pe tatăl lui Newsom judecător la Curtea de Apel a statului. Guvernatorul insistă că admiterea s-a datorat unei burse parțiale de baseball, nu conexiunilor familiale. „Biletul pentru Santa Clara a venit prin baseball, nu prin altceva”, a declarat pentru New York Times.

Reacțiile au fost imediate și transpartizane. Reprezentantul Randy Fine (R-Florida) a scris pe X: „Gavin Newsom tocmai a spus că este ca o persoană de culoare pentru că a obținut un scor prost la SAT și nu poate citi. Aștept ca toți colegii mei democrați din Congres să ceară demisia lui mâine.” Senatorul Ted Cruz a acuzat „bigotismul moale al așteptărilor scăzute”, iar chiar și Nicki Minaj a intervenit: „Modul lui de a se conecta cu oamenii de culoare este să le spună cât de prost este și că nu poate citi. Asta înseamnă că prima mea impresie despre el a fost corectă. I s-au oferit atât de multe lucruri și a fost pus în poziții înalte pe care nu le-a meritat niciodată.”

Newsom a ripostat invocând dislexia sa, într-un răspuns care sună mai degrabă a apărare pregătită decât a clarificare spontană: „Nu v-a păsat că Președintele Statelor Unite a postat un video cu o maimuță despre Președintele Obama sau că a numit țările africane ‘găuri de rahat’ — dar o să mă numești rasist pentru că vorbesc despre lupta mea de o viață cu dislexia? Cruțați-mă de indignarea voastră falsă.”

Cronologia ridică semne de întrebare: de ce un politician cu experiență alege exact acest moment și exact acest mesaj pentru a se poziționa ca „om al poporului”? Cine beneficiază de normalizarea unui discurs în care liderii politici își construiesc legitimitatea prin identificare cu dezavantaje educaționale? Și de ce un guvernator care a fost fotografiat în 1991 de San Francisco Chronicle în rubrica „Copiii bogaților” simte nevoia să se prezinte acum ca un outsider al sistemului?

Există și un detaliu tehnic interesant: videoclipuri mai vechi îl arată pe Newsom citind fluent de pe prompter. Dislexia, deși reală pentru mulți, devine astfel un instrument retoric — o etichetă care transformă o gafă politică într-o poveste de reziliență. Strategia nu este nouă, dar sincronizarea ei cu ciclul electoral 2028 nu este nici ea întâmplătoare.

Ceea ce rămâne de văzut: dacă electoratul american va cumpăra narativa sau dacă, dimpotrivă, va recunoaște în ea exact tipul de manipulare sofisticată pe care elitele o practică de decenii — acea artă de a părea vulnerabil pentru a obține putere. Coincidență că acest tip de discurs apare exact când partidele tradiționale caută să recâștige încrederea comunităților pe care le-au ignorat sistematic?