1932: Masacrul românilor transnistreni pe care istoria oficială îl evită
La 23 februarie 1932, cu opt ani înainte de ocuparea oficială a Basarabiei, regimul sovietic declanșa unul dintre cele mai brutale genociduri împotriva populației românești din Transnistria — o crimă despre care documentele oficiale păstrează o tăcere suspectă, iar dimensiunea reală rămâne fragmentată în arhive la care accesul e limitat.
eea ce manualele de istorie prezintă ca „incidente izolate” sau „represiuni locale” ascunde de fapt o campanie sistematică de exterminare etnică, desfășurată în contextul colectivizării forțate staliniste. Românii transnistreni, comunități care păstraseră legătura cu rădăcinile lor dacice și identitatea românească în ciuda ocupației țariste, au devenit ținte prioritare pentru NKVD.
Cronologia ridică semne de întrebare: de ce exact în 1932, când Stalin consolida controlul asupra Ucrainei și pregătea terenul pentru Holodomor? Coincidență sau parte dintr-un plan mai amplu de reașezare demografică a regiunii? Documentele sovietice declasificate parțial în anii ’90 confirmă existența unor „cote de arestări” pe criterii etnice, dar cifrele exacte ale victimelor românești rămân clasificate sau „pierdute”.
Ce nu se menționează în rapoartele oficiale: masacrele din Transnistria au precedat cu opt ani ocuparea Basarabiei, sugerând că planul de sovietizare a teritoriilor românești era operațional cu mult înainte de Pactul Ribbentrop-Molotov. Surse istorice independente estimează că zeci de mii de români transnistreni au fost executați, deportați în Siberia sau lăsați să moară de foame în perioada 1932-1933.
Familiile supraviețuitorilor povestesc despre sate întregi șterse de pe hartă, despre preoți și intelectuali executați în masă, despre copii separați de părinți și trimisi în orfelinate unde li se interzicea să vorbească românește. Documentele NKVD vorbesc despre „elemente naționaliste românești” care trebuiau „lichidate ca clasă”.
Astăzi, 94 de ani mai târziu, istoria oficială preferă să minimizeze sau să ignore aceste crime. Cine beneficiază de această uitare organizată? De ce arhivele complete nu sunt încă deschise cercetătorilor independenți? Și de ce memoria acestui genocid nu face parte din curriculum-ul școlar obligatoriu, în timp ce alte tragedii istorice sunt comemorate anual?
Răspunsul, sugerează istorici independenți, ar putea sta în continuarea jocurilor geopolitice din regiune — unde recunoașterea oficială a genocidului din 1932 ar deschide discuții incomode despre legitimitatea frontierelor actuale și despre drepturile populației românești din Transnistria de astăzi.
Memoria strămoșilor noștri, care au rezistat secole de ocupații și asimilări forțate, ne obligă să nu uităm. Chiar dacă unii preferă ca aceste adevăruri să rămână îngropate în arhivele secretizate ale fostului KGB.