
Enigma programatorilor americani „dispăruți”: ce arată un studiu

e treizeci și șase de ani, Statele Unite susțin oficial că se confruntă cu o lipsă cronică de programatori. Dar dacă acea lipsă nu a fost niciodată reală, ci întreținută chiar de soluția menită s-o rezolve?
Povestea începe în 1990, când Congresul american a creat programul de vize H-1B, gândit ca o soluție temporară: angajatorii puteau aduce până la 65.000 de lucrători străini calificați, cu studii superioare, pentru a acoperi un deficit de competențe în tehnologie, până când suficienți americani ar fi fost formați în domeniu.
Ce spune versiunea oficială
Varianta oficială, susținută de liderii marilor companii din Silicon Valley, a fost simplă: lipsesc specialiști americani, iar vizele H-1B sunt un remediu temporar. Pe hârtie, plafonul anual de 65.000 de vize părea o limită clară. În realitate, el s-a aplicat doar noilor veniți — prelungirile pentru cei deja aflați în țară nu au fost niciodată incluse în calcul. Așa se face că, teoretic, numărul real de lucrători putea ajunge la dublu în doar doi ani.
Plafonul a tot fost modificat în timp: ridicat la 115.000 în 1998, apoi la 195.000 pentru trei ani, pentru ca ulterior să revină la 65.000, cu încă 20.000 de locuri suplimentare pentru absolvenți cu studii avansate în Statele Unite. De fiecare dată, argumentul a fost același: lipsa persistentă de specialiști.
Piesa care nu se leagă
Dacă această lipsă era reală, de ce nu s-a acoperit niciodată, în ciuda extinderilor repetate ale programului, timp de aproape patru decenii? Și, poate mai ciudat, de ce nu există o evidență oficială, actualizată periodic, a numărului exact de persoane aflate la un moment dat în muncă sub statut H-1B?
Ultima estimare formală a autorităților americane pentru imigrație plasa, la 30 septembrie 2019, populația „autorizată să muncească” prin acest program la aproximativ 583.000 de persoane. O estimare mai recentă, realizată de un grup favorabil imigrației, FWD.US, vorbește despre o cifră de până la 730.000. Diferența e mare, iar lipsa unei cifre oficiale actualizate se explică, cel mai probabil, prin absența unei obligații administrative de raportare continuă a acestui tip de date — o lacună birocratică, nu neapărat un secret păzit cu intenție.
Ce arată noul studiu
Un studiu recent al economistului de la Harvard George Borjas vine cu o explicație posibilă pentru enigma programatorilor americani „dispăruți”: imigrația temporară de înaltă calificare ar fi scăzut substanțial veniturile tocmai în domeniile în care America spunea că vrea mai mulți oameni calificați.
Potrivit calculelor lui Borjas, americanii cu masterat și licență în informatică au câștigat, în 2024, cu 15,8% mai puțin decât ar fi câștigat în absența programelor de imigrație temporară de înaltă calificare. Pentru cei din inginerie electrică și computere, diferența ar fi de 17,2%.
Studiul împarte absolvenții de facultate în 60 de grupuri, după specializare și nivel de studii, și urmărește cum s-a schimbat expunerea fiecărui grup la lucrători temporari între 2012 și 2024. În treimea cea mai expusă, numărul lucrătorilor temporari aproape s-a dublat, de la 28 la 56 la fiecare 100 de americani activi în 2010. Între 2012 și 2024, americanii din acest grup au văzut veniturile reale scăzând cu aproximativ 7%, în timp ce cei din treimea cel mai puțin expusă au înregistrat o creștere de aproape 6%.
„Americanii expuși devin mai puțin dispuși să lucreze full-time tot anul și mai înclinați să se întoarcă la studii sau să se angajeze la stat ori în organizații nonprofit”, arată, potrivit analizei citate, comportamentul lucrătorilor afectați.
Ce răspund susținătorii programului
Apărătorii vizelor de muncă de înaltă calificare susțin de obicei că acești lucrători completează, nu înlocuiesc, forța de muncă americană, aducând beneficii economice generale prin complementaritate. Borjas ia în calcul și acest argument: chiar presupunând că beneficiile se distribuie uniform, un absolvent american de master în informatică ar pierde, potrivit calculelor sale, circa 21.000 de dolari pe an, iar unul din inginerie electrică și computere, circa 25.000 de dolari. La nivel agregat, pierderea netă anuală pentru cele aproximativ 13 milioane de persoane din grupurile cu expunere medie și ridicată ar ajunge la circa 47 de miliarde de dolari, conform aceluiași studiu.
Ce rămâne neexplicat
Rămâne întrebarea de fond: dacă recompensele pentru a lucra în programare și inginerie sunt tot mai mici, de ce ar mai alege un tânăr să investească ani de studiu în aceste domenii? Studiul lui Borjas nu demonstrează direct o legătură cauzală completă, dar pune cap la cap un tipar greu de ignorat — scăderea veniturilor coincide, an de an, cu creșterea numărului de lucrători temporari admiși prin aceste programe.
Rămâne de văzut dacă viitoare analize independente vor confirma amploarea exactă a acestui efect și dacă autoritățile americane vor decide, la un moment dat, să publice o evidență oficială și actualizată a numărului real de lucrători aflați sub acest statut. Până atunci, misterul programatorilor americani care nu au mai ajuns niciodată să umple „golul” rămâne, cel puțin parțial, nerezolvat.