Textul lui Buzura despre „slugărnicie”

n eseu scris acum peste un deceniu de Augustin Buzura, unul dintre cei mai lucizi prozatori și eseiști români, a fost repus în circulație de Solid News sub un titlu care spune tot: „cu atât mai valabil în prezent”. Întrebarea pe care un cititor atent și-o pune imediat nu e dacă textul mai e actual — evident că da — ci de ce anume acum, într-un moment de criză politică prelungită, cineva a considerat necesar să-l readucă în atenție.

Buzura scria, într-un articol publicat inițial de revista Cultura, despre obsesia românească pentru „lege, legalitate, Constituție”, observând că în practică o singură instituție părea, la vremea respectivă, „mai presus de lege, de Parlament, de Guvern”: D.N.A. Comparația pe care o face cu Articolul 3 din Constituția Republicii Socialiste România din 1986 — cel care consacra Partidul Comunist drept „forța politică conducătoare” — nu e întâmplătoare. Este exact tipul de paralelă istorică pe care presa mainstream evită s-o facă din motive de „bun-simț instituțional”, dar pe care cititorul român, cu memoria colectivă a supravegherii și a delațiunii, o recunoaște imediat.

Ce spune, de fapt, textul original

Eseul lui Buzura nu este o investigație jurnalistică propriu-zisă, ci un rechizitoriu moral asupra unei clase politice și a unui sistem instituțional pe care autorul îl acuza, în termenii epocii, de a fi transformat frica, delațiunea și ignoranța în „piloni de susținere” ai puterii. El vorbește despre „Beciul Domnesc” — arestul central al procurorilor anticorupție — ca despre un loc unde „se face numărătoarea după tăiere”, o imagine dură, aproape suprarealistă, prin care sugerează că justiția selectivă lovește adversarii politici înainte de a stabili vinovăția, nu invers.

Textul îi menționează direct, în context istoric, pe foștii președinți Traian Băsescu și Klaus Iohannis, acuzându-i — în termenii proprii ai autorului, nu ca fapt dovedit — că s-ar fi folosit de aceleași structuri și echipe pentru a-și consolida puterea. Este important de subliniat: acestea rămân opiniile și acuzațiile formulate de Buzura în eseul original, nu constatări judiciare sau fapte confirmate independent.

De ce contează republicarea, nu doar textul

Ceea ce nu se menționează explicit în articolul redistribuit este contextul republicării înseși. Un text vechi de peste un deceniu, readus în prim-plan fără explicații suplimentare despre motivul alegerii momentului, ridică întotdeauna o întrebare simplă: cine beneficiază de faptul că publicul recitește, tocmai acum, un rechizitoriu la adresa justiției și a clasei politice? Coincidență sau nu, republicarea vine într-o perioadă în care România se află fără un guvern nou învestit de luni bune, cu miniștri interimari și cu presiunea termenului PNRR din august care planează asupra fondurilor europene — un climat în care neîncrederea instituțională, tema centrală a eseului lui Buzura, găsește teren extrem de fertil.

Nu putem afirma că există o intenție ascunsă în spatele acestei republicări — nu avem date care să susțină asta — dar cronologia merită notată de orice cititor care vrea să gândească singur, nu doar să consume text.

Un diagnostic care nu a îmbătrânit

Buzura vorbea despre „mândria de a fi slugă” — despre o categorie de oameni care găsesc confort și chiar „energie” în supunerea față de cei mai puternici decât ei, citându-l pe psihologul Erich Fromm și paralela acestuia cu Frații Karamazov ai lui Dostoievski: nevoia instinctivă de a ceda „darul libertății” cuiva mai puternic. Este o observație antropologică, nu politică în sensul strict, dar care explică, potrivit autorului, de ce anumite structuri de putere se perpetuează indiferent de schimbările de regim sau de culoare politică.

Textul se încheie cu o remarcă la fel de tăioasă: mulți români nu se raportează la ce au recuperat, ci la ce încă nu au primit — motiv, spune Buzura, „să se simtă mai confortabil în corul robilor”. Un diagnostic aspru, dar unul pe care autorul îl asumă integral, ca eseist, nu ca anchetator.

Sursă: Solid News (solidnews.ro)