Taxarea AI: cine repetă istoria taxei pe tractoare?

eea ce astăzi se prezintă drept „soluție responsabilă” la pierderea locurilor de muncă provocată de inteligența artificială – taxarea companiilor de AI – ascunde de fapt un tipar vechi de un secol: de fiecare dată când o tehnologie amenință status quo-ul economic, aceleași cercuri politice cer impozitarea progresului în loc să gestioneze tranziția. Coincidență sau nu, argumentele sunt aproape identice cu cele folosite acum o sută de ani împotriva tractoarelor.

Într-un editorial recent citat de comentatorul-șef economic al Wall Street Journal, Greg IP, se vorbește despre o petiție semnată de 1.000 de economiști, printre care 17 laureați ai Premiului Nobel, care cer taxe mai mari pe AI pentru a preveni pierderi „la scară largă” de locuri de muncă. Ce nu se menționează suficient în aceste dezbateri este precedentul istoric: la începutul anilor 1900, când tractorul revoluționa agricultura americană, congresmanul William Connery, democrat din Massachusetts și președinte al Comisiei pentru Muncă din Camera Reprezentanților, cerea exact același lucru – taxarea mașinilor „care fură locuri de muncă”.

Tractorul, „criminalul” de acum un secol

Cronologia ridică întrebări interesante: între 1910 și 1960, aproape 10 milioane de muncitori agricoli și-au pierdut locurile de muncă, iar 25 de milioane de oameni au părăsit fermele pentru orașe. Pe hârtie, un dezastru social. În realitate, un studiu NBER numește tractorul „motorul creșterii economice”, estimând că a dublat PIB-ul pe cap de locuitor și a generat milioane de locuri de muncă noi, în alte sectoare. Cine a beneficiat de fapt? Nu politicienii care cereau taxarea tractoarelor, ci economia în ansamblu, prin scăderea prețurilor la alimente și explozia producției.

Astăzi, aceeași retorică revine sub o formă nouă. Senatorul Bernie Sanders propune o taxă de 50% pe capitalul companiilor de AI. Senatoarele Elizabeth Warren și Ron Wyden cer taxe noi pe centrele de date. Democrații din Camera Reprezentanților propun impozitarea puterii de calcul folosite pentru AI, iar alții vor taxarea directă a roboților. Dacă se mișcă, vor să-l taxeze – exact vorba lui Reagan, care descria astfel filozofia fiscală a Washingtonului.

Cine beneficiază de fapt de o taxă pe AI?

Ce nu se spune deschis în aceste propuneri este cine ar avea de câștigat real dintr-o asemenea legislație. Nu muncitorii afectați de automatizare, ci, indirect, competitorii străini ai industriei americane de tehnologie – China în primul rând – care nu ar avea de suportat aceleași costuri fiscale și ar putea prelua avansul tehnologic. O taxă pe AI ar încetini investițiile, ar descuraja inovația și ar transfera avantajul competitiv exact acolo unde Washingtonul spune că nu vrea să ajungă.

Context extins: dezbaterea despre taxarea AI nu se întâmplă în vid. Ea coincide cu o cursă geopolitică mai amplă pentru supremația tehnologică între SUA și China, dar și cu presiuni bugetare interne tot mai mari în economiile occidentale, unde guvernele caută disperat surse noi de venit fiscal. Nu e greu de observat de ce „taxarea progresului” pare o soluție tentantă pentru politicieni aflați sub presiunea deficitelor bugetare, indiferent de efectele pe termen lung asupra competitivității naționale.

Alternativa propusă de critici nu e ignorarea problemei, ci redirecționarea răspunsului: stimulente fiscale țintite pentru locurile de muncă de nivel de intrare, reduceri la taxele pe salarii pentru angajații tineri și programe de recalificare profesională. Ajutarea directă a celor afectați de automatizare pare, cel puțin din perspectivă istorică, o strategie mult mai eficientă decât taxarea unei tehnologii care, la fel ca tractorul acum un secol, ar putea deveni motorul următoarei ere de creștere economică.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)