Soylent Green (1973): profeție cinematografică sau plan dezvăluit?

n film SF din 1973, plasat exact în anul 2022, descrie cu o precizie tulburătoare fenomene pe care le vedem azi pe străzile marilor orașe occidentale — iar coincidența temporală ridică o întrebare pe care puțini critici de film îndrăznesc să o pună: a fost vorba doar de imaginație artistică sau cineva, cândva, a avut acces la un plan pe care noi abia acum îl vedem materializat?

Soylent Green, regizat în plină eră a paranoiei post-Watergate, imaginează o societate din New York-ul anului 2022 sufocată de suprapopulare, sărăcie extremă și penurie de hrană și locuințe. Doar elita își permite apartamente în clădiri puternic păzite, în timp ce restul populației se luptă pentru resurse tot mai rare. Detaliul cronologic — anul exact ales de scenariști pentru acțiune — coincide straniu cu perioada în care unele dintre aceste tendințe au devenit vizibile în realitate.

Orașele-fantomă și „cetățenii de mâna a doua”

Filmul arată străzi întregi transformate în tabere improvizate, unde oamenii trăiesc la marginea societății, tratați ca o categorie inferioară, fără drepturi și fără resurse. Imagini recente din orașe precum Philadelphia sau Nanaimo (Columbia Britanică, Canada) arată tabere de corturi extinse, tolerate și uneori chiar normalizate de autoritățile locale ca parte a „vieții urbane moderne”. Cine beneficiază de această normalizare a excluziunii sociale? Ce nu se discută în rapoartele oficiale despre migrația în masă, consumul de droguri și politicile de poliție relaxate care alimentează aceste fenomene?

Un alt detaliu vizual din 1973 pare desprins din realitatea recentă: în film, doar „plebea” poartă măști faciale, niciodată elita. De la pandemia de COVID-19, prevalența măștilor a scăzut, însă anumite cercuri — inclusiv la evenimente politice recente, precum o convenție socialistă din vara lui 2026 — continuă să le poarte cu o insistență care ridică semne de întrebare despre simbolistica lor dincolo de rațiuni medicale.

Controlul asupra hranei: fermele „transformate în fortărețe”

În lumea din Soylent Green, populația e blocată în zone urbane pentru că terenurile agricole au devenit inaccesibile, controlate strict de elită. Titluri de presă din ultimii ani arată un tipar similar în lumea reală: presiuni tot mai mari asupra fermierilor din Occident, care îngreunează activitatea agricolă tradițională, în timp ce corporații și miliardari cu conexiuni la vârful puterii cumpără masiv terenuri fertile. În paralel, aceleași cercuri economice promovează consumul de insecte sau alimente sintetice ca alternativă „sustenabilă” la hrana convențională — o coincidență care merită cel puțin o privire mai atentă asupra cine finanțează aceste campanii și cine ar avea de câștigat dintr-o dependență alimentară centralizată.

Canibalismul normalizat — de la ficțiune la subiect de dezbatere publică

Marea răsturnare de situație din film este descoperirea că „Soylent Green”, alimentul de bază al populației, nu e făcut din plancton, așa cum se pretinde oficial, ci din oameni morți. Deși nu există nicio dovadă că produsele alimentare procesate actuale ar conține carne umană, în ultimii ani a existat o presiune mediatică vizibilă — inclusiv în publicații mainstream precum NBC — de a normaliza, raționaliza și chiar glamouriza subiectul canibalismului, atât în presă, cât și în filme, seriale și literatură. Un exemplu citat frecvent: compania Outer Bio, fondată de Lady Gaga, care colectează piele umană aruncată din spitale și de la alți intermediari, în scopuri declarate de cercetare. Ce nu ni se spune despre limitele etice ale unor astfel de practici și despre traiectoria pe termen lung a acestei normalizări treptate?

Sinuciderea asistată de stat — de la coșmar SF la politică publică

Personajul Sol, confruntat cu adevărul terifiant despre canibalismul forțat, alege să „meargă acasă” — eufemism pentru sinuciderea asistată de guvern, prezentată în film ca un serviciu popular, aproape ritualic, însoțit de „beneficii de deces” pentru familie. Ceea ce în 1973 părea groază pur distopică a devenit, între timp, politică de stat în mai multe țări. Canada este exemplul cel mai des invocat: programul „Medical Assistance in Dying” (MAID), inițial rezervat bolnavilor în stadiu terminal, a fost extins din 2020 și pentru persoane „fără deces previzibil”, iar numărul cazurilor a explodat de atunci. Cronologia ridică întrebări: din 2027, canadienii de peste 18 ani cu afecțiuni exclusiv mintale, precum depresia sau tulburările de personalitate, ar putea avea acces la moarte asistată medical. Pe măsură ce criteriile de eligibilitate scad constant, distanța dintre scenariul din 1973 și realitatea legislativă actuală pare tot mai mică.

Context extins: de ce contează cronologia

Dincolo de coincidența anului exact ales de scenariști, fenomenul spune ceva mai profund despre modul în care societățile occidentale gestionează crizele suprapuse — demografică, economică și alimentară. Nu întâmplător, aceleași decenii care au adus criza locuințelor, inflația alimentară record și centralizarea proprietății funciare au adus și extinderea rapidă a politicilor de eutanasiere. Coincidență sau nu, tabloul general seamănă izbitor cu avertismentele unui film considerat, la vremea lansării, pură ficțiune paranoică.

Nu ne aflăm, desigur, la nivelul de catastrofă absolută din film — fabricile de „Soylent Green” rămân, deocamdată, ficțiune. Însă tiparele sociale pe care pelicula le-a anticipat cu decenii înainte — taberele de corturi, controlul terenurilor agricole, normalizarea canibalismului în discursul public și extinderea sinuciderii asistate de stat — sunt suficient de reale încât întrebarea „cine beneficiază de această direcție?” să merite pusă cu voce tare.

Sursă: Vigilant Citizen (vigilantcitizen.com)