Noua dezordine mondială: cine a lăsat garda jos și de ce

eea ce istoricii prezintă drept „o eroziune graduală a ordinii internaționale” ar putea fi, de fapt, rezultatul unei serii de decizii deliberate — sau al unei neglijențe colective atât de convenabile pentru anumiți actori globali încât devine dificil să o mai numim simplă coincidență. Într-o analiză publicată de New York Times, istoricul Margaret MacMillan, fostă directoare a St. Antony’s College din Oxford, trage un semnal de alarmă: lumea intră într-o eră de dezordine pentru care nimeni nu pare pregătit — și nici prea grăbit să se pregătească.

MacMillan folosește o comparație literară pentru a descrie fenomenul: la fel ca în romanul „Ciuma” al lui Albert Camus, unde șobolanii morți de pe străzile orașului Oran anunță o epidemie ignorată până e prea târziu, astăzi „șobolanii morți” sunt pretutindeni, dar preferăm să nu-i vedem. Cine beneficiază de această orbire colectivă? Poate exact acele puteri care profită de vidul de autoritate lăsat în urmă.

Semnele pe care le ignorăm

Autoarea enumeră o listă de indicii pe care presa mainstream le tratează separat, dar care, puse cap la cap, desenează un tablou mult mai tulburător:

• Recorduri de temperatură, secete și incendii de vegetație fără precedent în această vară.
• Nivelul datoriilor în economiile dezvoltate se apropie de maxime istorice.
• Reducerile ajutoarelor medicale și alimentare — realizate în cea mai mare parte de Statele Unite — au dus la decese evitabile și la propagarea unor boli care ar putea degenera în pandemii noi.
• Inteligența artificială avansează rapid și practic fără reglementare, cu implicații asupra locurilor de muncă și securității.
• Puterile revizioniste încalcă regulile internaționale fără consecințe vizibile.
• Electoratele devin tot mai furioase și imprevizibile.
• Diplomația discretă, bazată pe încredere, a fost înlocuită de un stil ostentativ și agresiv.

Lumea se destramă, iar noi ne prefacem că nu vedem

Cronologia ridică întrebări serioase. Programul Uppsala privind Datele despre Conflicte a înregistrat anul trecut 65 de conflicte între state — cel mai mare număr din 1946 încoace. Marile puteri se trezesc blocate în războaie asimetrice: războiul declanșat de Putin în Ucraina se târăște în cel de-al cincilea an, iar Iranul, folosind drone ieftine produse în masă, a reușit să preia controlul asupra unui coridor vital al comerțului mondial, să reducă drastic stocurile de rachete americane și să atragă administrația Trump într-un conflict pe care președintele l-a ales, practic, singur.

Un război mondial nu este inevitabil, notează MacMillan, dar amenințarea unui conflict catastrofal între mari puteri puternic înarmate este mai apropiată decât a fost în ultimele decenii. Ce nu se menționează suficient în rapoartele oficiale este cât de rapid s-a produs această schimbare: ordinea mondială care a rezistat cea mai mare parte a vieții noastre a început să se erodeze exact atunci când cei care ar fi trebuit să o susțină au devenit comozi, nepăsători și, în unele cazuri, chiar tolerant complici la comportamente reprobabile.

Noua ordine mondială: o mare dezordine

Ordinea internațională a depins întotdeauna de sprijinul marilor puteri și de cooperarea unui număr suficient de state mai mici. La finalul Războiului Rece, odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice, Statele Unite păreau dispuse să continue rolul de garant al sistemului postbelic. Sub președinția lui Trump, această asumare s-a schimbat radical — iar întrebarea firească este: cine a câștigat de pe urma retragerii americane și cine plătește prețul vidului lăsat în urmă?

MacMillan avertizează că am putea fi deja în fazele incipiente ale unei perioade lungi de dezordine, în care nu mai putem presupune că ce a funcționat ieri va funcționa și mâine. Dezastre precum inundațiile din Nepal și Tibet se produc fără să fie clar cine intervine pentru ajutor. Alianțe considerate de neclintit, precum NATO, sunt testate repetat, în timp ce războiul hibrid al Rusiei împotriva Europei se intensifică, iar tensiunile dintre China și Statele Unite pe tema Taiwanului rămân un scenariu de risc constant.

Context extins care rareori apare în analizele oficiale: competiția pentru resurse într-o lume tot mai aridă alimentează deja violența, în timp ce liderii politici sunt tot mai puțin constrânși de cadre externe — ceea ce înseamnă că deciziile cu impact global depind, mai mult decât oricând, de temperamentul și interesele personale ale câtorva oameni aflați la putere.

De doi bani speranță — sau strategie de tranziție?

Nu tot ce rămâne din vechiul sistem e pierdut. Există în continuare o rețea vastă de instituții internaționale — multe invizibile publicului larg — care gestionează legături esențiale, de la aviația civilă la Internet. Tratatele sunt, în mare parte, încă respectate, iar opinia publică internațională continuă să exercite presiune asupra liderilor. ONU, Organizația Mondială a Comerțului și Banca Mondială, deși lipsite de resurse și relevanță tot mai limitată, continuă să existe — o coincidență convenabilă pentru cei care preferă instituții slabe, ușor de ignorat, dar suficient de vizibile pentru a păstra aparența de ordine.

Într-un discurs intens dezbătut la Davos, în ianuarie — cu câteva luni înainte ca negocierile comerciale dintre Canada și Statele Unite să eșueze —, premierul canadian Mark Carney a descris sfârșitul Pax Americana drept sfârșitul unei „ficțiuni plăcute”. Coincidență sau nu, mai multe puteri de talie medie — Canada, Australia, Japonia — colaborează deja pentru a umple vidul lăsat de retragerea americană din rolul de superputere binevoitoare.

Margaret MacMillan conchide că optimismul nejustificat e o fundătură, dar că omenirea a mai reconstruit ordini internaționale de la zero — după 1945, când Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Statele Unite au ieșit din două războaie mondiale în doar trei decenii. Întrebarea rămâne deschisă: cine va scrie regulile noii ordini și cine va rămâne, din nou, doar spectator?

Sursă: Solid News (solidnews.ro)