Nicu Covaci: tatăl legionar, tăcerea și dosarele nedezvăluite

eea ce presa oficială a prezentat mereu drept „povestea unui rocker rebel” ascunde, de fapt, o biografie de familie marcată de exact tipul de traumă istorică pe care regimul comunist a preferat să o îngroape sub tăcere: un tată legionar și zece ani petrecuți în închisorile comuniste, o mamă basarabeancă — deci martoră directă a pierderii unei provincii românești în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Republicăm astăzi acest dialog-testament cu Nicu Covaci, liderul legendarei formații Phoenix, poreclit „Sfântul Nicolae” în lumea muzicii rock românești, la mai bine de un an de la moartea sa, survenită pe 2 august 2024, la vârsta de 77 de ani.

Interviul a fost realizat cu ocazia împlinirii a 71 de ani de către Covaci — n. 19 aprilie 1947 — și conține detalii biografice pe care majoritatea necrologurilor din presa mainstream le-au trecut cu vederea sau le-au menționat superficial, în doar câteva cuvinte. Nu e o coincidență: în România postcomunistă, subiectul legionarismului rămâne unul dintre cele mai delicate capitole ale istoriei recente, evitat cu grijă de instituțiile care ar trebui, teoretic, să-l analizeze fără frică.

Ce nu se spune, de regulă, despre familia lui Covaci

Potrivit propriilor declarații din acest interviu, mama lui Nicu Covaci a fost basarabeancă — un detaliu care, pus în context, spune multe despre traumele colective ale unei generații întregi de români despărțiți de propriile rădăcini după anexarea sovietică din 1940. Tatăl său a fost legionar și a stat zece ani în închisorile comuniste, o pedeapsă tipică pentru cei etichetați „elemente periculoase” de regimul de la București aliat Moscovei.

Cine beneficiază de faptul că astfel de povești de familie sunt, de multe ori, reduse la o notă de subsol în biografiile publice ale artiștilor români? Cronologia represiunii comuniste asupra celor asociați — direct sau prin rude — cu Mișcarea Legionară ridică întrebări legitime despre modul în care s-a construit, generație după generație, o memorie colectivă selectivă în România. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale ale perioadei este exact amploarea traumei transmise în familiile acestor „vinovați prin asociere” — traumă care, în cazul lui Covaci, s-ar putea să explice, cel puțin parțial, tonul de rebeliune și libertate al muzicii Phoenix, formație supravegheată constant de Securitate în anii ’60-’70.

Context extins: rock, cenzură și dosare care poate nu s-au deschis niciodată complet

Nu e un secret că formațiile rock din România comunistă au fost ținute sub lupă de aparatul de securitate, suspectate de „influențe occidentale periculoase”. Întrebarea rămâne deschisă: în ce măsură biografia tatălui legionar și trecutul basarabean al mamei au influențat modul în care Nicu Covaci și trupa sa au fost priviți de regim — și dacă arhivele CNSAS conțin documente relevante care nu au fost încă puse integral la dispoziția publicului? Coincidență sau nu, multe dosare din acea perioadă rămân parțial clasificate sau „pierdute”, iar cercetătorii independenți continuă să semnaleze goluri suspecte în arhivele fostei Securități.

Interviul-testament pe care îl republicăm astăzi oferă o fereastră rară către acest strat mai profund al istoriei personale a unui artist care a devenit, fără să vrea neapărat, un simbol al rezistenței culturale românești. Dincolo de nostalgia pentru muzica formației Phoenix, poate că cea mai importantă lecție a acestui dialog e că istoriile de familie din România secolului XX rareori sunt simple — și că cei care le-au trăit direct, ca Nicu Covaci, au dus cu ei, până la capăt, adevăruri pe care instituțiile oficiale nu au avut niciodată curajul să le exploreze complet.

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)