Rubio, viceregele Venezuelei: ce nu se spune oficial

ficial, Statele Unite nu sunt în război cu Venezuela. Neoficial însă, secretarul de stat Marco Rubio decide cine primește bani de la trezoreria țării, cine face afaceri acolo și cine ajunge ministru la Caracas — o formă de control pe care nimeni nu o numește ocupație, deși seamănă izbitor cu una. Concluzia aparține unei analize recente publicate de New York Times, sub titlul „Cum conduce Marco Rubio Venezuela de la distanță”, iar detaliile ridică mai multe întrebări decât răspunsuri.

Potrivit publicației americane, Rubio este „viceregele de facto al Venezuelei, controlând o națiune suverană de o manieră fără precedent de la descinderea lui L. Paul Bremer III la Bagdad, în 2003”, atunci când americanii au preluat conducerea Irakului ocupat. Diferența majoră: de data aceasta nu există niciun conflict armat declarat între cele două state. Cine beneficiază de o asemenea ambiguitate juridică? Întrebarea rămâne, cel puțin oficial, fără răspuns.

Un control care nu seamănă cu nimic din ultimii 80 de ani

Din declarațiile unor apropiați ai guvernelor de la Washington și Caracas, New York Times a tras concluzia că Rubio „controlează efectiv finanțele, distribuirea resurselor naturale și guvernul Venezuelei”, fiind „profund implicat în operațiunile de zi cu zi ale țării” și menținând un contact strâns cu Delcy Rodríguez, vicepreședinta Venezuelei sub Maduro, care conduce acum țara ca reprezentant, sub coordonarea directă a Statelor Unite.

Ceea ce face acest aranjament diferit de alte forme clasice de influență americană este controlul direct asupra veniturilor publice: Trezoreria SUA primește veniturile din cea mai mare parte a exporturilor venezuelene, pe care apoi le redistribuie treptat către Venezuela, prin băncile private ale țării — „cam cum le dau niște părinți alocațiile copiilor lor”, notează analiza. Echipa lui Rubio stabilește condițiile: cine și pe ce poate cheltui acești bani.

Corupție stopată, dar și o dependență absolută

Sistemul are, potrivit analizei, un efect dublu, greu de ignorat. Pe de o parte, „a permis D-lui Rubio să stopeze cele mai scandaloase scheme de corupție din Venezuela”, iar guvernul de la Caracas se bucură de protecția Trezoreriei americane în fața creditorilor internaționali care cer plata unor datorii de miliarde. Pe de altă parte, același sistem „îi dă D-lui Rubio o putere imensă asupra D-nei Rodríguez, care depinde de acești bani pentru a plăti muncitorii și a întări moneda națională”. Cu alte cuvinte: cine controlează robinetul financiar, controlează guvernul.

Rubio supraveghează și aplicarea sancțiunilor economice — decide, practic, cine și cum are dreptul să facă afaceri în Venezuela. Sub coordonarea sa, sectorul petrolier este remodelat pentru a spori accesul companiilor americane. Venezuela își vinde cea mai mare parte din petrol prin Trafigura și Vitol, iar noile reguli au dat prioritate firmelor americane în detrimentul producătorilor europeni deja stabiliți acolo. Licențele care determină cine poate lucra în Venezuela, beneficiind de scutiri de sancțiuni, sunt stabilite tot de echipa Rubio.

Cronologia care ridică semne de întrebare

O altă condiție impusă de noul regim este ca Venezuela să nu mai facă afaceri cu adversarii Statelor Unite. Coincidență sau nu, după căderea lui Maduro, compania petrolieră de stat a Venezuelei a preluat, pe tăcute, operațiunile proiectelor petroliere pe care le deținea în comun cu rusul Rosneft. Iar Rodríguez se consultă cu Rubio înainte de a face numiri guvernamentale importante, cum ar fi ministrul apărării.

Poate cel mai revelator detaliu: ministrul de externe al Venezuelei a fost obligat să șteargă un mesaj de pe rețelele sociale în care condamna, în termeni foarte moi de altfel, atacul SUA asupra Iranului — aliat tradițional al Caracasului. New York Times comentează sec că a fost „o recunoaștere a faptului că Venezuela nu-și mai stabilește singură politica externă”. Analiza subliniază: „Aranjamentul este profund neuzual; el vine la 80 de ani după ce Statele Unite au renunțat la ultima lor colonie formală importantă, Filipine”.

Contextul mai larg: de la Groenlanda la Panama, până la „al 51-lea stat”

Nu e o coincidență izolată. Administrația Trump și-a manifestat, în ultima perioadă, tendințe expansioniste similare și față de Canada, Groenlanda și Canalul Panama — dar Venezuela rămâne, potrivit analizei, cea mai reușită operațiune de acest tip de până acum. Președintele Trump a sugerat în mai multe rânduri că Venezuela ar putea deveni „al 51-lea stat american”, o afirmație care, în alt context, ar fi fost tratată drept o glumă diplomatică. Aici pare mai degrabă o direcție de politică externă asumată.

Regimul venezuelean este descris ca fiind „nelegitim și profund nepopular”, iar promisa tranziție spre democrație — care ar presupune organizarea de alegeri — întârzie constant. Trump a afirmat el însuși că Venezuela ar putea rămâne ani buni sub controlul american, până când s-ar putea face un „transfer sigur, corect și judicios” al puterii. Declarația a fost făcută înainte de cutremurele catastrofale care au lovit țara și care fac, practic, imposibilă organizarea alegerilor în acest moment.

„Cutremurele au complicat misiunea oficial afirmată de D-l Rubio, anume de a readuce democrația în Venezuela”, notează analiza, citându-l chiar pe secretarul de stat: „Din acest punct de vedere, este un pas înapoi”. Reacția americană a fost, totuși, extrem de rapidă — SUA a trimis 900 de soldați în Venezuela, a promis ajutoare de aproape 400 de milioane de dolari și a furnizat guvernului venezuelean lăzi cu bani cash. Cine beneficiază de o asemenea viteză de reacție, într-o țară aflată deja sub control financiar american?

Momentul cutremurelor: coincidență sau nu?

Detaliul care merită subliniat: cutremurele au survenit exact atunci când Rodríguez îi cerea lui Rubio mai multă autonomie financiară și ridicarea sancțiunilor economice, pentru a reduce presiunea internă asupra guvernului. Înainte de seisme, oficialii americani vorbeau deschis despre „faza a doua” a planului — deschiderea Venezuelei pentru investiții internaționale, în special în energie și minerit. Întrebat recent când vor avea loc promisele alegeri democratice, Rubio a răspuns, fără să clipească: „Nu știu, la un moment dat.”

În paralel, Reuters relata că Departamentul de Justiție al SUA pregătește în tăcere un rechizitoriu împotriva lui Rodríguez — un detaliu care, coroborat cu restul informațiilor, sugerează că relația Washington-Caracas are mai multe niveluri decât se lasă înțeles public. Ce nu se menționează în rapoartele oficiale este dacă acest rechizitoriu reprezintă o formă de presiune suplimentară sau doar o coincidență de calendar.

Partea, să-i spunem, „utilă” pentru Rubio din toată această poveste: gestionarea Venezuelei i-ar putea întări considerabil cariera politică, plasându-l în poziția de posibil succesor al președintelui Trump. Rămâne de văzut dacă un asemenea aranjament — care nu are precedent de opt decenii — va fi recunoscut vreodată public drept ceea ce pare a fi.

Sursă: Solid News (solidnews.ro)