Dosarul Portul Constanța: 39 de vieți distruse, zero condamnări finale

avocată condamnată la trei ani de închisoare pentru fapte pe care instanța supremă avea să le declare, opt ani mai târziu, inexistente — iar cei 39 de oameni prezentați presei drept „mari corupți” au fost achitați definitiv abia după aproape un deceniu de calvar judiciar. Ceea ce a fost vândut publicului drept una dintre marile victorii ale luptei anticorupție s-a dovedit, în instanță, un dosar gol. Cine plătește pentru anii pierduți, sănătatea distrusă și reputațiile arse public timp de opt ani, când nimeni nu mai vorbește despre prezumția de nevinovăție?

Povestea vine chiar de la protagonistă: avocata Mihaela Lupu, care după 12 ani de tăcere a ales să-și spună versiunea pe cont propriu, fără televiziuni, fără staff de imagine — doar câteva postări. Poate tocmai de aceea merită atenție: nu a fost construită pentru audiență, ci a rămas ascunsă până acum.

Dosarul „Portul Constanța” — anatomia unei mașinării mediatice

Totul a pornit în 2011, când Mihaela Lupu a preluat, ca substituent, un dosar instrumentat de DNA București — celebrul „Dosar Portul Constanța”. Când a intrat în cauză, cei 39 de inculpați primiseră deja mandate de arestare preventivă. Recursul, deși prevăzut de lege, nu a schimbat nimic. Cărțile, spune ea, erau deja făcute.

Acuzațiile oficiale sunau impresionant: un grup infracțional organizat care ar fi controlat activitatea de import-export prin birourile vamale din Constanța și București, prejudicii estimate între 50.000 de euro și două milioane de euro pentru fiecare transport, șpăgi între 1.000 și 7.000 de dolari pe transport. Cifre care făceau înconjurul jurnalelor de știri, imagini cu oameni încătușați difuzate în buclă — iar opinia publică ajunsese să-i condamne pe cei 39 înainte ca vreun judecător să se pronunțe.

Ce nu s-a spus la fel de tare: printre inculpați se afla și un senator, iar amploarea mediatică a alimentat, potrivit avocatei, percepția că era nevoie de un dosar cu impact public major. Coincidență sau nu, dosarul a apărut exact în perioada în care DNA, condus atunci de Laura Codruța Kövesi, construia narativul unei instituții providențiale în lupta anticorupție — un narativ care avea nevoie constantă de „lovituri” vizibile pentru presă.

Șase luni mai târziu, inculpații au fost eliberați. Dar coșmarul abia începea: opt ani de procese, opt ani de control judiciar, opt ani sub eticheta de „mari corupți”. Un client al Mihaelei Lupu avea o fiică ce-și vedea tatăl aproape zilnic la televizor, dus în cătușe. Un alt inculpat, cu doar jumătate de plămân, îndura verile sufocante din Beciul Domnesc fără aer condiționat, udând cearșafuri pentru a respira. O simplă mențiune a cuvântului „americancă” într-o conversație interceptată — de fapt despre dansatoare aduse la o petrecere — a fost transformată în probă de mituire în dolari.

În final, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a achitat definitiv pe toți cei 39. Prejudiciile de milioane vehiculate în comunicate nu s-au confirmat niciodată prin hotărâre definitivă. Cererile de despăgubire ale celor achitați au fost respinse — motivarea oficială: șase luni de arest, opt ani de procese și distrugerea vieții profesionale nu ar justifica o reparație. Cine beneficiază, practic, de un sistem în care construirea unui dosar spectaculos nu costă nimic instituțional, dar desființarea unei vieți costă un deceniu?

Beciul Domnesc: dorul ca formă de tortură

Cele 11 luni petrecute în Arestul Central — cunoscut drept „Beciul Domnesc” — au fost marcate, spune Mihaela Lupu, nu de ziduri sau gratii, ci de dorul de fiul ei de doar trei ani. Un preot, părintele Nae de la Biserica Copuzu, a fost singura ei sursă constantă de sprijin, aducându-i lunar cărți și încurajări.

Detaliile cotidiene descrise de avocată — o gardiancă poreclită „Luminița” care mânca dintr-o caserolă cu degetele, apoi tăia bucată cu bucată o cutie de flori aduse de copilul de trei ani, în timp ce acesta plângea — sunt genul de scene care nu ajung niciodată în rapoartele oficiale ale sistemului penitenciar. O colegă de celulă, fiica unui florar, a păstrat trandafirii vii aproape două săptămâni. Detalii mici, dar care spun mai mult despre funcționarea reală a sistemului decât orice comunicat de presă al vremii.

Târgșor: „promovarea” în iad

Transferul de la Beciul Domnesc la Penitenciarul Târgșor este descris de Mihaela Lupu ca „primii pași în iad”. La intrare, deși avea studii superioare, a fost întrebată dacă știe să citească și dacă are păduchi — un detaliu care ridică întrebări serioase despre nivelul real de pregătire a personalului din sistemul penitenciar românesc, dincolo de imaginea oficială.

Episodul cel mai grăitor: o deținută condamnată pentru omor, cunoscută drept „Borzoș”, i-a oferit un pachet cu un croissant, covrigei, o sticlă de Cola și patru coli de hârtie ascunse — un gest de omenie venit chiar din partea persoanei etichetate oficial drept „cea mai periculoasă”. O gardiancă, poreclită de avocată „șefa de la văcuțe”, a admirat și comentat ceasul Mihaelei Lupu la plecarea spre Parchetul General — pentru ca, la întoarcere, să pretindă brusc că nu-l mai văzuse niciodată și că i-ar fi fost dat de procuror.

Ce a urmat ridică semne serioase de întrebare despre proporționalitate: o percheziție de opt ore, aproximativ 60 de gardieni mobilizați, amenințări și înjurături, sesizarea BCCO pe motiv că avocata ar fi fost implicată în trafic de droguri și tehnică de înregistrare primite de la procuror. Rezultatul „celei mai mari operațiuni antidrog din istoria Târgșorului”, cum o numește ea ironic: nimic găsit, nicio confirmare, doar opt ore de umilință și un ceas „uitat” convenabil de aceeași persoană care-l admirase cu câteva ore înainte.

A scăpat de o posibilă bătaie doar datorită intervenției unui gardian mai tânăr, care le-a amintit colegilor săi că este avocat și că „vor avea probleme”. Un detaliu care spune multe despre limitele reale ale protecției oferite de statutul profesional în fața abuzului instituțional, atunci când nu există altă frână decât teama de consecințe legale individuale.

Context mai larg: o instituție construită pe imagine

Povestea Mihaelei Lupu nu este un caz izolat în cronologia DNA din perioada Kövesi — este parte dintr-un tipar mai larg, documentat și de alte cazuri publice din acei ani: dosare mediatizate intens la momentul arestărilor, cu cifre impresionante aruncate în comunicate, urmate de ani de tăcere instituțională atunci când achitările vin, discret, mult după ce presa și-a pierdut interesul. Cine beneficiază de acest decalaj între vizibilitatea acuzației și invizibilitatea achitării? Cu siguranță nu cei 39 de oameni din dosarul Portul Constanța, care au așteptat opt ani o dreptate ce nu le-a mai putut înapoia nimic din ce au pierdut.

Faptul că avocata a ales să-și spună povestea abia acum, pe cont propriu, fără girul vreunei televiziuni, ridică o întrebare firească: câte alte astfel de povești rămân needucate în arhiva Facebook a unor oameni care nu mai au energia sau interesul să caute reflectoare?

Sursă: Solid News (solidnews.ro)