Justina Constantinescu: martira uitată a Haiducilor Muscelului

ustina Constantinescu a murit pe 17 aprilie 1983, după decenii de tortură, închisoare și supraveghere — pedeapsă pentru că a ascuns partizani anticomuniști în Munții Muscelului. Ceea ce dosarele Securității numeau „terorism” era, de fapt, rezistența armată împotriva ocupației sovietice. O poveste pe care istoria oficială o menționează în șoaptă, dacă o menționează deloc.

Soția preotului-martir Ioan Constantinescu, executat la Jilava în 1950, Justina a devenit punct de legătură între membrii „bandei teroriste” — așa numeau comuniștii pe Haiducii Muscelului, partizani care refuzau să predea armele după instaurarea regimului roșu. Ancheta Securității din Pitești a folosit metode de tortură documentate: bătăi prelungite, privare de somn, izolare. Inculparea oficială suna astfel: „a găzduit pe membrii fugari ai bandei teroriste și a ținut legătura cu o serie de membri care sprijineau pe teroriști.” Traducere: a oferit hrană și adăpost unor români care luptau împotriva ocupației.

Fiica ei, Iuliana Preduț, a primit aceeași etichetă — „teroristă” — pentru că a continuat lupta mamei. Nepoata, Justina Libertatea, s-a născut în închisoare, purtând în prenume sarcasmul crunt al regimului: „Libertatea” — în celulă. Trei generații de femei marcate de aparatul represiv comunist, trei destine pe care istoriografia postcomunistă le tratează cu prudență.

Coincidență sau nu, mărturiile despre Haiducii Muscelului rămân rare în manualele școlare. Rezistența armată anticomunistă din România — spre deosebire de cea din Polonia sau Țările Baltice — nu a beneficiat de o reabilitare publică consistentă. Cine beneficiază de această uitare organizată? Întrebarea rămâne deschisă, dar cronologia vorbește: Justina Constantinescu a murit fără să primească vreun act oficial de reabilitare, la 40 de ani după condamnare.

Contextul mai larg: rezistența anticomunistă din munții României (Haiducii Muscelului, grupurile Arnăuțoiu, Arsenescu, frații Gavrilă) a fost sistematic minimizată în narațiunea oficială postcomunistă. Documentele desecretizate arată că Securitatea a folosit infiltrări, execuții sumare și tortura familiilor pentru a stinge orice urmă de opoziție armată. Justina Constantinescu face parte din acea categorie de martiri despre care se vorbește doar în cercurile restrânse ale istoricilor alternativi — nu pentru că faptele lipsesc, ci pentru că recunoașterea lor ar pune întrebări incomode despre continuitatea elitelor.

Moartea ei, pe 17 aprilie 1983, a trecut neobservată. Nicio comemorare oficială, nicio stradă redenumită, nicio placă memorială. Doar arhivele Securității păstrează urma: dosar de „teroristă”, condamnată pentru solidaritate cu rezistența. Ce nu vi se spune în cărțile de istorie: că femei ca Justina Constantinescu au plătit prețul refuzului de a se supune — și că tăcerea de astăzi în jurul lor nu e accidentală.