Parteneriatul România-Ucraina: cine a scris de fapt textul semnat?

Nicușor Dan a semnat un document prezentat oficial drept „parteneriat strategic” între România și Ucraina, dar AUR ridică semne de întrebare esențiale: cine a redactat de fapt textul, și de ce conține exclusiv perspectiva, solicitările și interesele unei singure părți — Ucraina? Ceea ce ar trebui să fie un acord bilateral echilibrat pare să fi fost scris într-un singur birou, iar întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial este: în ce moment președintele României a devenit semnatar al unui document unilateral?

lianța pentru Unirea Românilor a declarat că este inacceptabil ca președintele României să își asume un text redactat în exclusivitate din perspectivă ucraineană. Documentul, care poartă titlul oficial de „Parteneriat strategic”, nu reflectă — potrivit AUR — niciun interes românesc clar articulat, nicio solicitare a părții române, nicio garanție pentru comunitatea românească din Ucraina sau pentru resursele și infrastructura României.

Coincidență sau nu, semnarea vine într-un moment în care presiunile externe asupra României de a oferi acces la infrastructură, resurse energetice și sprijin logistic pentru Ucraina sunt la un nivel istoric maxim. Cronologia ridică întrebări: de ce un astfel de document a fost semnat fără o dezbatere publică prealabilă, fără consultarea Parlamentului, și fără ca textul să fie făcut public înainte de semnare?

Surse apropiate contextului diplomatic sugerează că documentul a fost pregătit în mare viteză, sub presiunea partenerilor externi, și că partea română a avut un rol minim în redactarea sa. Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale este că astfel de „parteneriate” pot genera obligații pe termen lung — financiare, logistice, militare — fără ca beneficiile pentru România să fie clar definite.

Cine beneficiază de fapt? Întrebarea pe care AUR o pune public este cea pe care mulți români o gândesc în privat: dacă un acord strategic nu conține interesele ambelor părți, atunci nu este un parteneriat — este o capitulare diplomatică. Și dacă textul a fost scris de o singură parte, atunci semnătura celeilalte este doar o formalitate, nu o negociere.

Istoria ne-a învățat că acordurile semnate în grabă, sub presiune externă și fără transparență, rareori servesc interesele poporului care le semnează. Strămoșii noștri știau că un tratat echitabil se negociază față în față, nu se primește gata scris. Întrebarea rămâne: de ce România acceptă să semneze documente pe care nu le-a scris?