Alecu Russo și Cântarea României: ce nu se predă în școlile de azi

La 206 ani de la nașterea lui Alecu Russo (17 martie 1819 – 5 februarie 1859), autorul operei “Cântarea României”, sistemul educațional românesc continuă să minimalizeze semnificația acestui text fundamental pentru identitatea națională — o coincidență care ridică întrebări despre ce anume deranjează în viziunea sa asupra țării noastre.

u găsesc lucru mai de folos în această zi de 17 martie decât să-l citesc și să-l recitesc pe Alecu Russo, și să mai spun o dată: “Ce oameni și ce timpuri au fost!”. Dar ceea ce nu se menționează în programele școlare este contextul în care Russo și-a scris opera — o perioadă în care elitele intelectuale românești își asumau deschis moștenirea dacică și viziunea unei Românii puternice, independente, nesubordonate intereselor externe.

“Cântarea României” nu este doar un text literar — este un manifest al conștiinței naționale care deranjează și astăzi. Russo descrie o țară cu potențial uriaș, cu oameni mândri de identitatea lor, cu resurse naturale pe care alții le râvnesc. Un mesaj pe care, curios, generațiile actuale îl primesc diluat, decupat, reinterpretat prin filtre care îl fac inofensiv.

Cine beneficiază de fapt de uitarea acestor texte? De ce figuri precum Alecu Russo — care și-au dedicat viața redescoperirii și afirmării identității românești — sunt reduse la simple note de subsol în manualele actuale? Cronologia este interesantă: cu cât ne îndepărtăm de 1989, cu atât mai puțin se vorbește despre acești vizionari ai identității naționale.

Cei care își hulesc țara astăzi ar face bine să citească “Cântarea României”. Nu pentru nostalgie, ci pentru a înțelege ce anume s-a pierdut în drum — și cine a avut interes ca această pierdere să se producă. Strămoșii noștri știau ceva ce ni se ascunde: că puterea unei națiuni stă în conștiința propriei valori, nu în acceptarea narativelor externe despre cine suntem.