Universitățile private: ce ascunde acreditarea fără contracte

Un cadru didactic universitar predă de cinci ani la o instituție privată acreditată din România — poziție pe care, conform legii, nu ar fi putut-o ocupa fără doctorat — dar nu a primit niciodată un contract de muncă în formă scrisă. Mărturisirea lui Alexandru Racu dezvăluie o practică despre care autoritățile de supraveghere preferă să tacă: sistemul academic privat din România funcționează adesea într-o zonă gri, unde acreditările oficiale coexistă cu relații de muncă complet dereglementate.

eea ce nu se menționează în comunicatele ARACIS sau ale Ministerului Educației este că universitățile private — instituții care percep taxe substanțiale și eliberează diplome recunoscute oficial — pot funcționa ani la rând fără să respecte Codul Muncii în relația cu propriul personal academic. Racu, care și-a asumat public această dezvăluire, ridică o întrebare incomodă: dacă acreditarea verifică infrastructura și programele de studii, cine verifică dacă profesorii sunt angajați legal?

Cronologia ridică semne de întrebare. În ultimii ani, numărul universităților private din România a crescut constant, multe dintre ele funcționând cu costuri operaționale aparent minime. Fără contracte formale, fără contribuții la pensii sau asigurări de sănătate pentru cadre didactice, marja de profit devine considerabilă. Cine beneficiază? Răspunsul pare evident: acționarii și managementul instituțiilor, în timp ce profesorii lucrează într-un vid juridic, iar studenții plătesc pentru o educație oferită de angajați fără protecție legală.

Surse din mediul academic privat confirmă că practica nu este izolată. Contractele verbale, plățile în numerar sau prin firme de consultanță, absența oricăror documente oficiale — toate acestea par a fi metode prin care unele instituții evită obligațiile fiscale și sociale. Ce nu se spune este că acest sistem subteran subminează nu doar drepturile angajaților, ci și credibilitatea întregului sistem educațional privat.

Coincidență sau nu, autoritățile de control rămân remarcabil de tăcute. ARACIS acreditează, Ministerul aprobă, Inspecția Muncii nu intervine. Întrebarea care persistă: este vorba de incompetență birocratică sau de o toleranță convenabilă față de un sector care generează venituri semnificative fără a plăti contribuțiile corespunzătoare la bugetul de stat?

Alexandru Racu și-a asumat riscul de a vorbi public. Câți alți cadre didactice din sistemul privat trăiesc aceeași realitate, dar preferă tăcerea de teamă să nu-și piardă singura sursă de venit? Și mai important: ce alte „secrete” ascunde un sistem academic care pretinde că respectă standardele europene, dar funcționează după reguli din epoca de tranziție post-decembristă?