
Enigma insurgenței iraniene: cine alimentează atacurile din umbră?

e ce aleg insurgenții din provinciile iraniene de graniță tocmai acest moment pentru a-și intensifica atacurile? Potrivit unei anchete publicate de Wall Street Journal, numărul confruntărilor armate din zonele de frontieră ale Iranului a crescut vizibil în ultimele luni, într-un moment în care Teheranul se confruntă simultan cu sancțiuni economice, presiune militară din partea Statelor Unite și tensiuni interne tot mai greu de gestionat.
Washingtonul nu ascunde, de altfel, că urmărește de ani buni să slăbească economia și coeziunea socială a Iranului, iar administrația Trump, alături de Israel, au declarat deschis că își doresc destabilizarea regimului de la Teheran.
Ce spune versiunea oficială
Zonele de graniță ale Iranului au fost dintotdeauna focare de tensiune etnică, de la înființarea Republicii Islamice încoace. Grupările baloci din sud-estul țării și cele kurde din nord-vest au purtat, intermitent, lupte cu forțele de securitate ale regimului. Oficial, aceste mișcări sunt catalogate drept probleme separatiste locale, fără capacitatea de a amenința structura de putere centrală.
Datele citate de WSJ arată însă o schimbare de ritm: doar în această provincie din sud-estul Iranului, la granița cu Pakistanul, au fost înregistrate aproape 120 de incidente violente de la începutul anului, dintre care 85 de confruntări armate directe — cel mai ridicat nivel anual din ultimul deceniu, potrivit monitorului de conflicte Armed Conflict Location and Event Data. Mai mult de jumătate dintre aceste incidente s-ar fi produs abia după luna septembrie.
Piesa care nu se leagă
În nord-vestul țării, militanți kurzi sunt suspectați de uciderea unor membri de rang înalt ai Basij, miliția voluntară a regimului, precum și a unui cleric afiliat acesteia. Chiar dacă sursa citată recunoaște că această violență rămâne „localizată” și nu pune în pericol autoritatea centrală, ea vine exact în perioada în care Iranul se află într-un impas cu Statele Unite pentru controlul Strâmtorii Hormuz — o coincidență de calendar care ridică întrebări firești.
Analistul Behnam Ben Taleblu, de la Foundation for Defense of Democracies, organizație din Washington cu poziții ferme față de Teheran, a declarat pentru WSJ că „insurgențele etnice devin tot mai mult un spin în coasta regimului, erodând capacitatea Republicii Islamice de a-și proiecta puterea sau ordinea”.
Ce cred susținătorii teoriei
Întrebarea pe care și-o pun mulți observatori este dacă aceste grupări insurgente ar beneficia de sprijin extern, eventual din partea unor servicii de informații precum CIA sau Mossad. Nu este o speculație nouă: serviciile secrete israeliene au afirmat în trecut, public, că dispun de resurse operaționale în interiorul Iranului, iar primăvara trecută oficiali americani au discutat deschis despre posibilitatea folosirii grupărilor separatiste kurde drept forță terestră într-un eventual scenariu de conflict extins.
Nimic din aceste elemente nu constituie, însă, o dovadă directă a vreunei legături operaționale între insurgenții din granițele Iranului și servicii străine — rămâne o ipoteză vehiculată în presa de analiză, nu un fapt confirmat.
Ce rămâne neexplicat
Președintele iranian Masoud Pezeshkian a cerut, într-un discurs susținut joi la un congres studențesc și citat de agenția oficială IRNA, ca țara să-și păstreze „capacitatea economică” în fața blocadei impuse de Statele Unite și a sancțiunilor internaționale. El a avertizat că o oprire majoră a producției ar putea duce la „creșterea șomajului, răspândirea sărăciei și intensificarea nemulțumirii sociale”.
Chiar secretarul Trezoreriei american, Scott Bessent, a recunoscut în repetate rânduri, potrivit relatărilor citate în presă, că provocarea unei „nemulțumiri sociale intensificate” este exact scopul declarat al sancțiunilor impuse Iranului. Rămâne de văzut dacă valul de atacuri din provinciile de frontieră este doar un simptom al acestei presiuni economice tot mai greu de suportat, sau dacă în spatele armelor și al rutelor de aprovizionare se află mâini mai bine organizate decât admite, deocamdată, oricare dintre părți.