Gaslighting economic: cine chiar profită de tipărirea banilor?

eea ce administrațiile americane, indiferent de culoarea politică, prezintă drept „cea mai puternică economie din istorie” ascunde de fapt un mecanism de transfer de avere pe care puțini îl numesc pe nume: inflația monetară orchestrată de banca centrală. Fenomenul nu e nou, dar repetarea lui sub două administrații succesive — mai întâi democrată, acum republicană — ridică o întrebare incomodă: dacă rețeta e mereu aceeași, cine beneficiază de fapt din spatele cortinei?

Acum aproximativ doi ani și jumătate, spre finalul mandatului administrației Biden, echipa de campanie a președintelui se confrunta cu un paradox economic. Toți indicatorii oficiali — PIB, rata șomajului — arătau o economie solidă, mai ales prin comparație cu haosul provocat de închiderile impuse global în timpul pandemiei. Totuși, publicul american resimțea exact opusul: un sondaj Ipsos arăta o pesimism economic persistent și larg răspândit.

Alegerea strategică: recunoaștere sau negare

Echipa Biden, și ulterior cea a Harris, a avut de ales între două direcții. Prima: să identifice o cauză reală a disconfortului economic și să construiască o campanie în jurul rezolvării ei. A doua: să continue să celebreze cifrele „bune” și să-și asume meritul pentru legi precum Inflation Reduction Act sau CHIPS and Science Act. Strategii — presupuși experimentați — au ales a doua variantă. Rezultatul a fost dezastruos electoral.

Nu e o coincidență că oamenii care se luptau cu efectele închiderilor economice și cu prețurile în creștere nu au reacționat bine când experții aprobați de establishment le-au sugerat, indirect, că sunt fie needucați, fie needucați economic dacă nu înțeleg cât de bine merg lucrurile. Presa a lăudat zgomotos fiecare raport pozitiv de angajare legat de Biden și marile pachete de cheltuieli votate în Congres, dar a ignorat aproape complet revizuirile ulterioare care arătau că majoritatea acelor locuri de muncă „create” nu erau reale. Economiștii apropiați de establishment au ținut publicul concentrat exclusiv pe PIB ca indicator suprem, omițând cât de mult din acea cifră era, de fapt, susținută artificial de cheltuieli guvernamentale. S-a încercat chiar și încadrarea pesimismului economic drept o manevră partizană a oponenților lui Biden — o narațiune respinsă și de voci independente.

Nimic nu a funcționat — și Trump a câștigat pe acest val

Majoritatea americanilor, inclusiv un număr suficient de votanți independenți, au simțit că ceva era profund în neregulă cu economia și, mai grav, că cei de la putere încercau să îi facă să creadă că totul e în regulă — un fenomen pe care mulți l-au numit direct „gaslighting economic”. Trump a câștigat alegerile în mare parte pentru că s-a poziționat ca cel care recunoaște „criza accesibilității”, cum a ajuns rapid să fie numită.

Dar acum, cu alegerile de mid-term la orizont și republicanii la putere, cronologia se repetă aproape identic. Semnul cel mai clar a apărut recent pe rețelele sociale: o postare despre prețul burritos-urilor a declanșat o furtună online, iar figuri apropiate de Trump au criticat generațiile tinere pentru că exprimă exact sentimentul care l-a propulsat pe Trump înapoi la Casa Albă. Publicul nemulțumit a fost din nou îndemnat să tacă, să accepte discursul oficial despre „cea mai puternică economie vreodată” și să găsească variante mai ieftine de mâncare dacă nu le convine prețul actual.

Formula se repetă, doar actorii se schimbă

Tiparul rămâne identic, indiferent de partid: votanții simt că economia oficială nu corespunde realității și că sistemul e, cumva, aranjat împotriva lor. Votează pentru cei care recunosc acest sentiment și promit schimbări radicale. Apoi, odată ajunși la putere, aceiași politicieni — susținuți de aceiași experți — încep să numească nemulțumirea publică minciună, lene sau incompetență financiară personală.

Cauza reală a acestei „crize a accesibilității” nu este un mister pentru cei care urmăresc politica monetară: este, în primul rând, rezultatul inflației masei monetare orchestrate de banca centrală. Când Rezerva Federală creează bani noi din nimic pentru a cumpăra active financiare, puterea de cumpărare a tuturor dolarilor scade — fenomen resimțit ca o creștere generalizată a prețurilor. Dar acest proces nu se produce simultan în toată economia. Cei care pun mâna primii pe banii noi cumpără la prețurile vechi. Cei care primesc banii ultimii trebuie mai întâi să plătească prețuri mai mari, înainte să aibă acces la banii care au împins acele prețuri în sus.

Efectul Cantillon: transferul de avere pe care nimeni nu-l explică la televizor

Acest mecanism poartă numele de efectul Cantillon și reprezintă, în esență, un transfer forțat de avere de la majoritatea populației către un grup restrâns, de regulă bine conectat politic, care are acces prioritar la banii nou-creați. Ceea ce face acest tip de redistribuire deosebit de dăunător este dificultatea de a-l identifica direct — chiar dacă teoria economică îl consideră inevitabil, pentru omul obișnuit el se manifestă doar ca o senzație vagă că viața devine tot mai scumpă, fără o cauză clară de pointat cu degetul.

Tocmai această dificultate de detectare oferă autorităților monetare și celor din industriile bine conectate mult mai multă libertate de operare decât ar avea prin măsuri vizibile de extragere a avuției publice, precum taxele sau împrumuturile guvernamentale directe. Tipărirea de bani a devenit, astfel, una dintre principalele metode prin care clasa politică transferă avere către sine și, în același timp — pentru că Rezerva Federală împrumută direct o parte din banii creați către Trezorerie — finanțează programe guvernamentale extrem de costisitoare. Această practică nu e nouă, dar a atins niveluri istorice în timpul pandemiei, când au fost tipărite trilioane de dolari noi, injectați aproape direct în economie.

Acesta este motivul real al „crizei accesibilității” și al senzației viscerale, larg răspândite, că ceva e profund în neregulă cu economia — senzația că oamenii sunt, cumva, păcăliți. Iar realitatea arată că nu se înșală. Totuși, subiectul nu este dezbătut serios în presa mainstream și nu e abordat autentic de niciun partid, pentru că rezolvarea problemelor cauzate de tipărirea banilor nu servește intereselor celor aflați la putere. Interesul lor este să folosească acest robinet monetar pentru propriile scopuri, în timp ce mențin publicul concentrat pe țapi ispășitori convenabili.

Administrația Trump nu resimte, deocamdată, nicio presiune reală să abordeze cauza fundamentală a problemei și — având în vedere războiul costisitor lansat recent și lipsa oricărui interes pentru altceva decât creșterea cheltuielilor federale — are toate motivele să continue pe același drum. Situația îi pune într-o poziție electorală dificilă, dar adevărul e că, odată cu creșterile masive de cheltuieli sociale cerute de tabăra democrată, și ceilalți vor ajunge, inevitabil, în aceeași barcă atunci când vor recâștiga puterea.

Cu alte cuvinte: până când publicul nu va înțelege cu adevărat mecanismul din spatele acestui joc — sau, cel puțin, se va obișnui cu saltul de prețuri provocat de expansiunea monetară istorică din perioada pandemiei — gaslighting-ul economic va continua, indiferent cine se află la Casa Albă.

Context extins: fenomenul nu e izolat geografic. România însăși traversează o formă locală a aceleiași dinamici — inflație record în UE, guvern interimar incapabil să adopte reforme structurale, iar populația simte, la fel ca americanii, că discrepanța dintre cifrele oficiale și realitatea de zi cu zi ascunde ceva ce nu se spune public. Coincidență sau simptom al aceluiași sistem monetar global bazat pe datorie și expansiune a masei monetare? Întrebarea rămâne deschisă.

Sursă: ZeroHedge News (zerohedge.com)