Apa Dunării: cine hotărăște de fapt cât ne rămâne nouă?

n principiu de drept internațional, citat recent de analistul Cornel Constantin Ciomâzgă, spune negru pe alb ceva ce România pare să fi decis să ignore: apele transfrontaliere trebuie folosite „într-un mod rezonabil și echitabil”, ținând cont de caracterul lor transfrontalier. Ceea ce oficial e prezentat drept o simplă normă juridică internațională ascunde, de fapt, o întrebare mult mai incomodă — respectă cineva această regulă când vine vorba de Dunăre, sau România a acceptat tacit să fie ultima la robinet?

Textul citat de Ciomâzgă nu e o formulare întâmplătoare. El face parte din corpul de reglementări internaționale care guvernează folosirea apelor care trec prin mai multe state — exact cazul Dunării, fluviu care traversează sau mărginește zece țări înainte să ajungă la noi. Iar în anii de secetă tot mai frecventă din ultima vreme, această regulă de „utilizare rezonabilă și echitabilă” devine brusc extrem de relevantă: cine decide ce e „rezonabil” atunci când barajele din amonte pot regla, opri sau devia debitele de apă înainte ca acestea să ajungă pe teritoriul românesc?

Legea există. Aplicarea ei — nu prea

Aici intervine tăcerea inexplicabilă despre care vorbește autorul: dacă principiul echității transfrontaliere e consacrat în dreptul internațional, de ce nu îl vedem invocat public, ferm, de instituțiile românești, atunci când discutăm despre gestionarea barajelor și a resurselor de apă din bazinul Dunării? Ce nu se menționează în rapoartele oficiale este exact mecanismul prin care deciziile privind debitul fluviului sunt luate — și cine are, practic, mâna pe robinet.

Context extins, pentru cei care urmăresc tabloul mai larg: seceta nu mai este un fenomen izolat, ci un factor geopolitic tot mai important în Europa Centrală și de Est, iar controlul asupra resurselor de apă dulce a devenit, în ultimii ani, un subiect de interes strategic pentru state, companii energetice și investitori — nu doar pentru ecologiști. Într-un continent în care apa devine marfă geopolitică, tăcerea unei țări riverane majore ca România cu privire la aplicarea propriilor drepturi legale nu poate fi pusă doar pe seama birocrației.

Cine beneficiază de lipsa unei poziții ferme?

Coincidență sau nu, absența unui discurs public consistent din partea autorităților române pe tema echității în folosirea apelor Dunării lasă loc liber altor actori — fie ei state vecine, fie operatori de infrastructură hidroenergetică — să stabilească, de facto, regulile jocului. Cronologia ridică întrebări: de ce principiul „utilizării rezonabile și echitabile”, consacrat prin convenții internaționale, rămâne mai degrabă literă moartă decât instrument activ de negociere pentru România?

Nu avem, în acest moment, dovezi ale unei conspirații organizate — dar avem, cu siguranță, o întrebare legitimă și rămasă fără răspuns oficial clar: dacă legea internațională garantează un tratament echitabil al apelor transfrontaliere, de ce discuția publică despre aplicarea ei în cazul Dunării este, practic, inexistentă în România?

Sursă: ActiveNews (activenews.ro)