Legea „băștinașilor”
n proiect legislativ dezbătut în Rada Supremă a Ucrainei clasifică românii din Ucraina ca fiind mai puțin „băștinași” decât găgăuzii — o decizie care ridică semne de întrebare nu doar despre politica identitară a Kievului, ci și despre modul în care minoritățile sunt folosite ca monedă de schimb în jocurile geopolitice post-Maidan. Anatol Popescu, reprezentant al comunității românești din Ucraina, denunță ceea ce numește „un nou act de umilire” al puterii centrale.
Proiectul de lege în discuție stabilește o ierarhie oficială a „popoarelor indigene” — o categorie juridică introdusă de Ucraina în 2021, inițial pentru tătarii din Crimeea, dar extinsă apoi și asupra altor grupuri etnice. Coincidență sau nu, românii — prezență istorică documentată în Bucovina și Basarabia de secole — sunt plasați într-o categorie inferioară față de găgăuzi, o minoritate turcă creștină din sudul Ucrainei. Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale: această clasificare nu are doar valoare simbolică, ci determină accesul la finanțări, reprezentare politică și protecție juridică a limbii și culturii.
Anatol Popescu nu a precizat dacă a primit vreun răspuns oficial din partea autorităților ucrainene sau dacă există un mecanism de contestare a acestei ierarhii. Cronologia ridică întrebări: legea privind „popoarele indigene” a fost adoptată în 2021, în contextul în care Ucraina consolida narativul pro-occidental și își recalibra relațiile cu vecinii. România, partener NATO și UE al Kievului, a rămas discret pe acest dosar — o tăcere care, pentru unii observatori, seamănă mai degrabă cu un calcul strategic decât cu o neglijență.
Cine beneficiază de fapt de această clasificare? Răspunsul nu e simplu: pe de o parte, Kievul își consolidează controlul simbolic asupra teritoriilor cu minorități, pe de altă parte, creează pârghii de presiune asupra statelor vecine — inclusiv România — care pot fi activate sau dezactivate în funcție de interesele momentului. Ceea ce rămâne cert: pentru „indigenii” români din Ucraina, legea nu e doar o chestiune de cuvinte, ci de statut real într-o țară în care identitatea etnică devine din ce în ce mai mult o categorie administrativă.