SAFE: 10 miliarde din împrumutul de 17 mld EUR rămân în Occident
rogramul SAFE (Acțiunea pentru Securitatea Europei), prin care România se angajează să ia aproximativ 16,7-17 miliarde de euro sub formă de împrumuturi pe care le vom plăti timp de 45 de ani, ascunde o realitate pe care puțini o menționează: aproape 10 miliarde din această sumă nu vor ajunge niciodată în România, ci se vor opri direct în Germania, Franța și Ucraina. Ceea ce guvernul Bolojan prezintă ca o „mare victorie pentru reînarmarea țării” ridică semne de întrebare fundamentale despre cine beneficiază de fapt de această operațiune financiară.
Contextul oficial este unul de securitate regională — tensiunile din vecinătatea Ucrainei, necesitatea modernizării armatei, obligațiile NATO de a atinge pragul de 2% din PIB pentru apărare. Dar cronologia ridică întrebări: România, cu un deficit bugetar de 9% din PIB în 2024 (cel mai mare din UE) și sub procedură de deficit excesiv, se angajează la un împrumut masiv de 17 miliarde de euro, rambursabil în 45 de ani, în timp ce aplică măsuri de austeritate severe — TVA majorată la 21%, reduceri de personal în sectorul public, tăieri de investiții bugetare cu 55% în primele două luni din 2026.
Ceea ce nu se menționează în rapoartele oficiale este că structura programului SAFE presupune achiziții directe de armament și echipamente militare de la producători occidentali — în principal germani și francezi. Aproximativ 10 miliarde de euro din totalul de 17 miliarde vor fi plătiți direct către companii de apărare din Germania și Franța, sub formă de contracte pentru sisteme de rachete, vehicule blindate, avioane de luptă și tehnologie de supraveghere. O parte semnificativă va merge și către Ucraina, sub formă de ajutor militar și reconstrucție post-conflict, în cadrul angajamentelor asumate de România ca stat de frontieră NATO.
Coincidență sau nu, România devine astfel un vehicul financiar prin care banii împrumutați de la instituțiile financiare internaționale (probabil Banca Mondială, BEI sau pieței de capital) trec prin București doar pe hârtie, pentru a ajunge în final la industriile de apărare din Occident. Cine beneficiază? Rheinmetall, Dassault Aviation, Thales, Airbus Defence and Space — giganții industriei militare europene care vor încasa contracte de miliarde, în timp ce România va rambursa datoria timp de aproape jumătate de secol.
Întrebarea care nu se pune în dezbaterile publice este simplă: dacă scopul este reînarmarea României, de ce nu se investește în dezvoltarea industriei de apărare locale? Uzina Mecanică București, Fabrica de Arme Cugir, IAR Ghimbav — toate au capacități care ar putea fi modernizate și extinse cu o fracțiune din cei 17 miliarde. În schimb, modelul ales transformă România într-un debitor pe termen lung, care plătește dobânzi și principal pentru echipamente produse în străinătate.
Contextul geopolitic mai larg arată un tipar: statele din flancul estic NATO (Polonia, România, țările baltice) devin piețe captive pentru industria de apărare occidentală, sub pretextul „amenințării ruse”. Polonia a semnat contracte similare de peste 30 de miliarde de euro pentru tancuri Abrams (SUA), sisteme Patriot și avioane F-35. România urmează aceeași rețetă, dar cu o diferență esențială: economia poloneză are o creștere de 3-4% pe an, în timp ce România se zbate cu inflație de 9%, putere de cumpărare în scădere cu 5% și investiții bugetare în cădere liberă.
Guvernul Bolojan susține că programul SAFE este „esențial pentru securitatea națională” și că „nu există alternativă” în contextul războiului din Ucraina. Dar cronologia ridică semne de întrebare: de ce acum, când România este în criză bugetară acută? De ce printr-un împrumut de 17 miliarde, și nu prin renegocierea bugetului de apărare existent? De ce contractele sunt orientate aproape exclusiv către furnizori occidentali, fără licitații transparente sau opțiuni locale?
Ceea ce rămâne cert este că, din cei 17 miliarde de euro pe care românii îi vor plăti timp de 45 de ani, aproape 10 miliarde nu vor vedea niciodată solul românesc. Vor merge direct în conturile producătorilor de armament din Germania, Franța și, parțial, către Ucraina. România devine astfel un intermediar financiar care garantează profituri pentru industria de apărare occidentală, în timp ce cetățenii plătesc factura — literal — până în 2071.
Întrebarea finală, pe care nimeni din guvern nu o adresează, este aceasta: cine a negociat termenii acestui program? Cine a stabilit că 10 miliarde vor merge în Occident? Și, mai important, ce primește România în schimb — în afară de datorie pe termen lung și echipamente militare care vor deveni obsolete în 15-20 de ani?