Iranul între blocadă și colaps: ce nu vi se spune despre negocieri

iercuri, 23 aprilie 2026, expiră armistițiul SUA-Iran — o pauză de două săptămâni în care Washingtonul a reînarmat flotila din Marea Arabiei, a cartografiat coordonatele GPS ale fiecărui tunel iranian rămas funcțional și a închis strâmtoarea Hormuz mai eficient decât au reușit vreodată iranienii. Între timp, Teheranul a sărit în sus și a strigat amenințări, în timp ce sateliții americani fotografiau fiecare lopată care scotea moloz din intrările tunelurilor bombardate. Coincidență sau strategie testată? Cronologia sugerează că Iranul a jucat poker cu cărți marcate — și tocmai a aflat că adversarul vede prin ele.

Negocierile conduse de vicepreședintele J.D. Vance, împreună cu Steve Witkoff și Jared Kushner, revin astăzi (luni, 21 aprilie) la Islamabad, Pakistan. Oferta americană rămâne pe masă: predarea completă a uraniului îmbogățit, oprirea activităților nucleare pentru 20 de ani, deschiderea strâmtorii Hormuz, întreruperea sprijinului pentru Hezbollah, Hamas și houthiți, ridicarea treptată a sancțiunilor și încetarea ostilităților. Simplu, clar, fără ambiguități. Dar cine exact negociază din partea Iranului? Aici lucrurile devin interesante.

Guvernul iranian e acum un haos de facțiuni contradictorii: Garda Revoluționară (IRGC) — o mafie jihadistă care deține jumătate din economia țării și controlează rachetele avansate; armata regulată (Artesh) care teoretic ar apăra împotriva unei invazii terestre, dar în practică stă deoparte; și guvernul civil reprezentat de președintele Masoud Pezeshkian, ministrul de Externe Abbas Araghchi și președintele Parlamentului Mohammad-Bagher Ghalibef — niciunul dintre ei fără putere reală de decizie. Negociatorii americani nu sunt siguri dacă iranienii de la masă au autoritatea de a încheia un acord. Ceea ce ridică întrebarea: cu cine exact negociază Washingtonul?

Evenimentele de weekend sugerează că Iranul nu s-a săturat încă de jocuri stupide și premii și mai stupide. Duminică, 20 aprilie, au încercat să forțeze blocada din Hormuz cu un cargo sub pavilion iranian, M/V Touska. Distrugătorul USS Spruance, o navă cu rachete ghidate din clasa Arleigh Burke, i-a făcut o gaură în camera mașinilor și a confiscat vasul. Încărcătura rămâne neclasificată deocamdată — ceea ce nu se spune în rapoartele oficiale e ce anume transporta de fapt acel cargo și pentru cine.

Iranul susține că a închis strâmtoarea Hormuz. SUA spun că era deja închisă prin blocada americană (“am închis-o mai tare”, în limbaj diplomatic). Iranul nu mai poate mișca petrol pe furiș spre China sau introduce provizii în țară. Pierderea: aproximativ 500 de milioane de dolari pe zi pentru Iran, iar China pierde majoritatea importurilor de țiței. Beijing va protesta zgomotos, în timp ce IRGC-ul își pierde ultimul flux de venituri — adică nicio plată pentru nimeni. Să vedem dacă asta schimbă atitudinea.

Dacă Iranul nu poate mișca petrolul, va atinge în curând limita capacității de stocare, ceea ce înseamnă că va trebui să închidă sondele. Și aici devine cu adevărat problematic: hidrologia subterană e astfel încât invazia cu apă a straturilor va deteriora permanent câmpurile petroliere. Iranul e prins între stâncă și loc moale. Asta ar putea fi suficient pentru a forța un acord în orele următoare.

Președintele Trump a clarificat: epoca în care Iranul își bătea joc de SUA s-a terminat. Deci, următorul pas e “Ziua Centralelor și Podurilor” — adică bombardarea infrastructurii critice. Extrem de nefericit pentru iranieni obișnuiți, care sunt dezarmați și neputincioși împotriva maniaci din IRGC care ar permite ca asta să se întâmple și cărora, în esență, nu le pasă de oamenii simpli din Iran.

Totuși, armata regulată iraniană, Artesh, are arme (sunt armată, la urma urmei). Poate le vor folosi pentru a scoate IRGC-ul jihadist nebun din afaceri. Misiunea Artesh e, teoretic, apărarea pe teren a patriei iraniene — iar acum cea mai mare amenințare la adresa Iranului e IRGC-ul. Vom vedea.

Între timp, pe frontul intern american, piese se mișcă brusc pe tabla de joc a revoluției colorate pe care administrația Trump încearcă să o oprească. Prin “revoluție colorată” înțelegem eforturile Partidului Democrat și ale cadrelor din Deep State de a transforma țara într-o matrice de operațiuni cripto-marxiste de tip mafiot — și de a evita responsabilitatea pentru daunele deja cauzate, datând cel puțin din 2016.

Directorul FBI, Kash Patel, a declarat explicit duminică, 20 aprilie, în emisiunea Mariei Bartiromo că agenția sa a adunat dovezi concrete de fraudă în alegerile din 2020 și că arestările sunt iminente. (Hmmm, poate nu erau chiar atât de “nefondate” acuzațiile.) Procurorul general interimar Todd Blanche s-a pregătit să mute prizoniera politică din Colorado, Tina Peters, dintr-o închisoare de stat într-o facilitate federală sub protecție. Se zvonește că mutarea e legată de transformarea iminentă a doamnei Peters într-un martor federal într-un caz împotriva oficialilor electorali din Colorado.

AG Blanche l-a angajat, de asemenea, pe Joseph diGenova, fost procuror federal pentru Districtul Columbia, ca avocat asistent pentru procurorul Jason Reding Quiñones din Districtul de Sud al Floridei — care, după cum știți, conduce un mare juriu acolo. Domnul diGenova, 81 de ani, a cartografiat evenimentele și cronologiile necesare pentru a construi un caz solid de “conspirație mare” împotriva grupului bine-cunoscut de revoluționari colorați care au perpetrat o serie de mistificări, fraudă și urmăriri penale rău-intenționate împotriva țării și a mii de cetățeni nevinovați (inclusiv actualul ocupant al Casei Albe și avocații și asociații săi). Așa cum am spus: lucrurile devin din ce în ce mai interesante. Și ce nu vi se spune e cât de adânc merge de fapt conspirația — și cine exact a orchestrat-o.