AUR vrea controlul de stat: ce ascunde bătălia pentru infrastructură

UR depune un proiect de lege care obligă statul să păstreze minimum două treimi din companiile strategice — o mișcare care, dincolo de retorică patriotică, ridică întrebări despre cronologia politică și despre cine pierde de fapt controlul asupra infrastructurii critice naționale.

Inițiativa legislativă vizează sectoare precum energia, transporturile și alte domenii strategice, impunând un prag de control de minimum 66% pentru statul român. Ceea ce nu se menționează în comunicatul oficial: proiectul vine exact în momentul în care mai multe companii de stat sunt în discuții pentru parteneriate publice-private sau listări parțiale la bursă — coincidență sau cronologie calculată?

Formularea „infrastructură critică” acoperă un spectru larg: de la rețelele electrice și gazoductele (inclusiv Neptun Deep, proiectul de gaze din Marea Neagră care intră în producție în 2027) până la porturi, aeroporturi, căi ferate și telecomunicații. Practic, AUR propune ca statul să nu poată coborî sub pragul de control decisiv în niciuna dintre aceste companii.

Contextul geopolitic nu e deloc neutru: România găzduiește cea mai mare bază NATO din Europa (Kogălniceanu), iar infrastructura energetică devine pilon de securitate continentală în contextul războiului din Ucraina. Cine controlează rețelele de energie și transport controlează, de fapt, capacitatea de mobilizare militară și economică. Întrebarea pe care nimeni nu o pune oficial: ce lobby-uri internaționale ar fi afectate de un astfel de prag minim de control de stat?

Proiectul AUR vine și în contextul în care guvernul Bolojan negociază cu UE reducerea deficitului bugetar de 9% — cel mai mare din Uniune. Privatizările parțiale ale companiilor de stat ar putea aduce bani rapid la buget, dar ar dilua controlul. AUR mizează exact pe această tensiune: suveranitate economică versus presiuni fiscale.

Ce nu se spune în declarațiile publice: majoritatea companiilor strategice românești sunt deja sub control de stat, dar cu structuri acționariale complexe și manageri numiți politic. Problema reală nu e cine deține acțiunile, ci cine le administrează eficient. Un prag legal de două treimi nu garantează performanță — dar garantează că orice schimbare majoră va necesita consens politic larg, ceea ce poate bloca atât reformele, cât și vânzările suspecte.

Rămâne de văzut dacă proiectul va trece de comisii parlamentare — dar simpla lui existență schimbă discuția publică: de la „dacă să vindem” la „cât să vindem”. Și asta, în sine, e o victorie de comunicare pentru AUR, care se poziționează ca paznic al interesului național în fața „vânzării de țară” — narativ clasic, dar eficient în sondaje unde partidul oscilează între 19% și 35%.