Israel anunță „faza de finalizare

edia israeliană semnalează intrarea în „faza de finalizare” a campaniei militare împotriva Iranului — după o lună de bombardamente intense și peste 13.000 de bombe aruncate. Coincidență sau semnal că Washington caută o ieșire onorabilă dintr-un conflict care nu s-a desfășurat conform scenariului inițial? Ceea ce oficialii prezintă drept „atingerea obiectivelor militare” ar putea ascunde de fapt recunoașterea tacită că Teheranul nu poate fi forțat la capitulare rapidă — iar Strâmtoarea Hormuz rămâne sub control iranian.

Times of Israel a publicat luni un material care vorbește despre trecerea la ținte „economice” ale regimului iranian, după ce armata israeliană ar fi bombardat „aproape toate țintele definite la începutul conflictului”. Publicația citează surse din establishmentul de apărare israelian care confirmă intrarea în ceea ce numesc „faza de finalizare” a obiectivelor stabilite la debutul războiului.

„Aviația israeliană a efectuat sute de valuri de atacuri în Iran, lovind sisteme de apărare antiaeriană, lansatoare de rachete balistice, fabrici de armament, unele instalații nucleare și diverse cartiere generale”, scrie Times of Israel. Raportul menționează, de asemenea, eliminarea a zeci de lideri civili și militari de rang înalt, inclusiv ayatollahul Ali Khamenei — cel mai longeviv lider al Republicii Islamice.

De la „câteva zile” la „fără un final clar în vedere”

La debutul Operațiunii Epic Fury, oficialii de la Casa Albă vorbeau despre o campanie care va dura „câteva zile” sau cel mult „câteva săptămâni”. Modelul era Venezuela: o operațiune de „decapitare” rapidă care îl îndepărtează pe Maduro și instalează un regim pliant (Delcy Rodríguez). Realitatea s-a dovedit diferită. După o lună de conflict, titlurile de presă vorbesc despre „un război fără un final clar în vedere”.

Ceea ce nu se menționează în comunicatele oficiale: obiectivele declarate ale administrației Trump s-au schimbat dramatic. La începutul războiului, Casa Albă lista drept obiectiv principal „încheierea programului nuclear iranian și îndepărtarea uraniului îmbogățit”. Acest obiectiv nu mai apare acum în documentele oficiale. În schimb, Departamentul de Stat — citându-l pe Marco Rubio — listează patru obiective militare mult mai „realizabile”:

1. Distrugerea forțelor aeriene iraniene
2. Distrugerea marinei iraniene
3. Diminuarea severă a capacității de lansare a rachetelor
4. Distrugerea fabricilor de armament

Aceste obiective permit administrației Trump să declare „misiune îndeplinită” practic oricând — și să retragă activele Pentagonului din teatrul de operațiuni fără a recunoaște eșecul obiectivelor inițiale. Cronologia ridică întrebări: de ce s-au schimbat obiectivele? Ce anume nu a funcționat conform planului?

Strâmtoarea Hormuz: problema care nu dispare

Purtătorul de cuvânt al IDF, generalul de brigadă Effie Defrin, a declarat sâmbătă că „în câteva zile” armata va finaliza lovirea tuturor activelor „critice” ale industriei militare iraniene. Militarii israelieni susțin, de asemenea, că au eliminat majoritatea lansatoarelor de rachete balistice și a sistemelor de apărare antiaeriană iraniene.

Dar există o problemă majoră pe care comunicatele oficiale o evită: Iranul deține în continuare controlul de facto asupra Strâmtoarei Hormuz — arteria prin care tranzitează aproximativ 21% din petrolul mondial. Capacitățile nucleare iraniene, deși degradate, nu au fost eliminate complet. Iar revolta populară care ar fi trebuit să răstoarne regimul — unul dintre obiectivele declarate ale campaniei — nu s-a materializat.

Analistul Stephen Wertheim a formulat întrebarea pe care oficialii americani preferă să o ignore: „Care este rostul întregii prezențe militare americane în Orientul Mijlociu? Dacă are vreun rost, ar trebui să fie prevenirea închiderii Strâmtoarei Hormuz. Totuși, acțiunea militară americană a adus exact problema pe care ar trebui să o prevină.”

„Victorie” pentru cine?

Declararea unei „misiuni îndeplinite” înainte de redeschiderea Strâmtoarei Hormuz ar putea fi interpretată de oficialii iranieni drept o recunoaștere tacită a eșecului coaliției SUA-Israel de a-și atinge obiectivele strategice reale. În acest context, Teheranul ar putea declara el însuși „victoria” — susținând că a rezistat presiunii militare a celei mai puternice alianțe din lume și a păstrat controlul asupra uneia dintre cele mai importante artere energetice globale.

Casa Albă nu a exclus deocamdată trimiterea de trupe terestre în Iran — ceea ce ar transforma conflictul într-un angajament mult mai profund și mai costisitor. Dar semnalele din media israeliană sugerează că presiunea pentru o „ieșire onorabilă” crește. Întrebarea rămâne: cine va scrie narațiunea oficială a acestui război — și cine va recunoaște, în cele din urmă, că obiectivele inițiale erau nerealiste?

Ceea ce este cert: distanța dintre retorica inițială („câteva zile”) și realitatea de pe teren (o lună de conflict fără un final clar) sugerează că planificatorii militari americani și israelieni au subestimat dramatic capacitatea de rezistență a Iranului. Sau, alternativ, au supraestimat propria lor capacitate de a forța un regim ostil la capitulare rapidă prin puterea aeriană singură.